În cuvântul de învățătură, pornind de la un îndemn duhovnicesc al Sfântului Cuvios Sofronie de la Essex, Ierarhul Hușilor a arătat cauza principală a deteriorării relațiilor interumane:

«Încercaţi ca niciodată să nu osândiţi pe altul, ci să vă rugaţi pentru el. A judeca pe altul pentru neajunsurile sale înseamnă a nu ne vedea propriile neajunsuri» (Sf. Cuv. Sofronie de la Essex)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire pe unul dintre sfinţii care a insistat în mod aparte să ne conștientizeze să păstrăm dragostea sau sănătatea relaţiilor dintre noi.

Unul dintre marile pericole care pot deteriora relaţiile dintre oameni este faptul de a judeca. Sfântul Cuvios Sofronie are mai multe pagini cu referire la acest păcat pe care, din nefericire, îl încuviinţăm cu atâta ușurinţă și îl cultivăm în sufletul nostru. Acesta ar fi și motivul pentru care nu mai reușim să vedem ceea ce este frumos în cel de lângă noi, ceea ce Dumnezeu a așezat în adâncul fiecăruia.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul are o comparaţie foarte plastică, între cel care judecă permanent și cel care se străduie să vadă întotdeauna partea bună din om – cel care judecă se aseamănă cu muștele, care caută doar murdăriile și se așază în locurile urât mirositoare, iar cel care se angajează cu toată fiinţa în a vedea în aproapele său frumosul se aseamănă albinelor, care caută întotdeauna florile pentru a culege ceea ce este mai bun.

Sfântul Sofronie ne pune în faţa unei adevărate radiografii a ceea ce înseamnă sufletul bolnav de judecată - tendinţa de a-i judeca pe cei din jurul nostru. În momentul în care lăsăm să intre în mintea noastră un gând de judecată, acesta se rostogolește și are efectul bulgărelui, transformându-ne în oameni justiţiari cu orice preţ, cu convingerea că doar noi deţinem dreptatea iar celălalt este într-o permanentă eroare.

Omul care judecă are atrofiat simţul duhovnicesc care vede dincolo de aparenţe, în adâncuri; fapt pentru care, chiar și acolo unde este numai frumos sau bine, ochiul care judecă va vedea cele contrare – urâtul și răul.

Sfântul Cuvios Sofronie ne încredinţează că trebuie să ne asumăm nevoinţa lăuntrică de a nu-l judeca pe cel de lângă noi:

„Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naște în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmașul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi. Fie că sunteţi singuri în chilia voastră, sau în lume, sau în obște, tot gândul de judecată, toată mișcarea lăuntrică negativă pricinuiește o crăpătură în fortăreaţa voastră duhovnicească, și în cea a obștii, și în cea a lumii. Nu este gând care să se nască și să nu aibă o urmare. Având gânduri bune, veţi putea vedea în tot omul pe care îl veţi întâlni o făptură preţioasă. În schimb, cu gânduri negative, faţa voastră, energiile voastre sufletești vor strica legăturile și vor schimba mediul ce vă înconjoară. Când harul este cu tine, nu vezi neajunsurile celorlalţi, nu vezi decât suferinţele și dragostea fraţilor tăi.”

Din acest text extragem trei lucruri esenţiale. Primul dintre ele: ori de câte ori judecăm, de fapt noi distrugem comuniunea dintre noi. Sau, în cuvintele Cuviosului Sofronie, facem o breșă duhovnicească în templul comuniunii și al unităţii dintre noi.

Cu toţii știm că, în momentul în care există o ruptură între noi, tendinţa este de a ne vedea tot mai distanţaţi unul faţă de celălalt, de a nu mai găsi nimic care ne unește, punctele comune, care ar putea să constituie un liant între sufletele noastre.

Al doilea gând esenţial este că, în momentul în care noi avem o mentalitate formată din gânduri bune faţă de cei din jurul nostru, vom ajunge să-i vedem pe toţi ca fiind extrem de preţioși. Cu alte cuvinte, vedem frumosul din ei. 

Un om duhovnicesc valorizează întotdeauna ceea ce este mai minunat în noi. Lângă un om bun, curat, simţim că ni se activează toate potenţialităţile frumoase din suflet și, în același timp, avem conștiinţa faptului că avem un sens în această lume.

Al treilea gând este legat de faptul că, ori de câte ori avem o mentalitate impregnată de gânduri negative, noi înșine asistăm la propria desfigurare, atât a sufletului și a gândirii noastre, cât și a relaţiilor dintre noi. 

Un indiciu că suntem sănătoși din punct de vedere spiritual – adică suntem locuiţi de harul lui Dumnezeu – este faptul că nu ne preocupă defectele celorlalţi, ci, așa cum ne spune Sfântul Sofronie, suntem îndureraţi de suferinţele și neputinţele noastre lăuntrice și de faptul că diminuăm intensitatea dragostei dintre noi. 

Dacă nu reușim să-i vedem pe cei de lângă noi ca fiind făpturile cele mai preţioase din viaţa noastră, este un indiciu clar că avem sufletul bolnav, afectat de judecată. Omul care judecă se concentrează, se hrănește și colportează întotdeauna neajunsurile și defectele celor din jur.

Omul duhovnicesc își conștientizează mai întâi propria lui neputinţă, iar această conștientizare este atât de intensă, încât nu-i mai rămâne timp pentru a se ocupa de scăderile semenului său și de a-l judeca.

Am ajuns să vorbim foarte des despre faptul că trăim într-o societate din ce în ce mai dezbinată, sau că în obștile noastre mănăstirești și în comunităţile noastre parohiale bântuie un duh de dezbinare. Diagnosticul este cel pe care l-a pus deja Sfântul Sofronie – faptul că judecăm și lesne ne dedăm la acest lucru.

În Pateric ni se spune că cel care judecă devine un fel de antihrist. Cuvântul „antihrist”, în limba greacă, nu înseamnă a fi împotriva lui Hristos ci, mai degrabă, înseamnă a te pune în locul lui Hristos, a-L uzurpa pe Hristos, a-L detrona, a-L da la o parte din viaţa ta.

În Sfânta Evanghelie ni se spune că Tatăl a dat toată judecata Fiului Său. Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, este Cel care ne va judeca. Noi, ori de câte ori judecăm, practic furăm ceea ce I-a fost oferit de către Tatăl lui Hristos, Logosul Întrupat. În felul acesta, fără să ne dăm seama, de fiecare dată când judecăm devenim niște antihriști – este un termen foarte puternic și foarte aspru.

Dacă vrem – și acesta nu este un semn de naivitate, ci de maturitate duhovnicească – să înţelegem și să ne raportăm la semenii noștri ca la niște făpturi de mare preţ, e necesar să ne angajăm în această nevoinţă de a nu-i judeca. Judecata este ca un intrus, ca un virus care defectează calitatea relaţiilor dintre noi.

În mod natural, ori de câte ori judecăm, noi nu putem spori duhovnicește, ci stagnăm sau, în cazul cel mai rău, regresăm. Judecata este un păcat împotriva dragostei și oricine judecă este, de fapt, împotriva lui Dumnezeu, pentru că Însuși Dumnezeu Se numește pe Sine ca fiind Dragostea absolută, fiinţială.

Dacă noi înșine ne vom strădui să nu judecăm, toţi cei din jurul nostru vor fi pentru noi făpturile cele mai preţioase din punct de vedere duhovnicesc. În schimb, dacă vom avea gânduri negative și vom judeca, totul în jurul nostru – relaţii, oameni, mediul nostru înconjurător – se va transforma în ceva foarte urât, care va schimba și va defecta calitatea relaţiilor dintre noi.