Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a arătat că în viața creștină autentică, locul central trebuie să fie ocupat de Domnul Hristos:

«Căci nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înșine suntem slugile voastre, pentru Iisus» (II Corinteni 4, 5)

În rânduiala Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii este prevăzut un moment pe care, din nefericire, credincioșii nu îl mai aud. În Biserica primară, această rânduială era și pentru credincioși. La un moment dat, clericii își dau sărutul păcii, rostind, fiecare, următoarea formulă, plină de foarte mult conținut duhovnicesc: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: „Este și va fi”, „Totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

Această îmbrățișare frățească era pentru întreaga comunitate euharistică. De ce Biserica a rânduit să fie un asemenea moment în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii? Tocmai pentru că noi suntem chemați să conștientizăm, la modul cât se poate de viu și simțitor, că Hristos este în mijlocul nostru. Iar a fi în mijlocul nostru înseamnă ca noi să lăsăm un spațiu liber pentru Hristos.

În momentul în care participăm la un eveniment, și este invitată o personalitate cu o oarecare vizibilitate în viața socială, care se bucură de respect, dacă aceasta ajunge în mijlocul mulțimii, i se face loc, ca să poată ajunge în fața tuturor, pentru a se bucura de cinstirea și atenția cuvenite.

Când vrem să mulțumim cuiva, noi spunem că este în mijlocul nostru, adică noi i-am făcut un loc, să fie în mijlocul nostru.

În timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, nu noi suntem în centru – nici episcopii, nici preoții, nici slujitorii de la Altar, nici credincioșii –, ci centrul este Însuși Hristos, Căruia noi Îi facem loc în mijlocul nostru.

Am plecat de la această rânduială, prevăzută în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, pentru a sublinia faptul că sfinții sunt cei care au conștientizat cel mai bine faptul că Hristos este în mijlocul vieții lor. I-au făcut loc, au lăsat un spațiu liber, nu l-au umplut nici cu egoismul, mândria, lor, nici cu cunoștințele lor, nici cu talanții (talentele, darurile) dați lor tot de către Dumnezeu, ci I-au lăsat loc lui Hristos, să fie în mijlocul lor.

De aceea, sfinții întrupează cel mai bine, la modul sublim al cuvântului, modul de viețuire în Hristos. Pentru ei, Hristos nu era o idee, un simplu concept sau un simplu nume. Pentru ei, Hristos era viața, iar Evanghelia, nu era o chestiune culturală sau ceva la care facem referire din când în când, sau ceva pe care ne motivăm când vorbim despre statutul nostru de creștini. Pentru ei, Evanghelia însemna viața, și au metabolizat atât de bine cuvântul lui Hristos, încât a devenit carnea și sângele lor.

Nimic nu mai putea să-i despartă de Hristos. Dacă cineva ar fi vrut să-i despartă de Hristos, acest lucru coincidea cu faptul de a se rupe de ei înșiși, de a trăi o ruptură existențială profundă și o înstrăinare față de ei înșiși. De aceea, sfinții sunt cei care L-au trăit pe Hristos în inima lor cel mai profund, și au împlinit acest cuvânt pe care Însuși Domnul ni-l spune: „Acolo unde sunt doi sau trei, sunt și Eu în mijlocul lor”.

Prin urmare, Domnul ne cere și să fim împreună la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, dar și să avem capacitatea de a-I face loc în mijlocul nostru. Să lăsăm la o parte preocupările noastre. De obicei, noi înțelegem că venim la Liturghie ca să-I punem lui Hristos în față, în mod exclusiv, problemele noastre. 

De fapt, rostul venirii noastre la Liturghie este altul: să vedem ce vrea Hristos să ne spună nouă, nu ce am vrea noi să-I spunem Lui. Și, pe tot parcursul slujbelor Bisericii, sigur vom auzi un cuvânt care atinge inima noastră și o înflăcărează, și simțim că este ca și cum acel cuvânt ne-ar fi înviat din morți.

Depinde numai de noi, câtă disponibilitate și deschidere a inimii avem, când venim la sfânta slujbă. Este atât de important ca, în cele 2-3 ceasuri, când venim la sfânta slujbă, să căutăm să primim totul de la Domnul, să fim ca un burete care absoarbe totul foarte ușor. După o asemenea strădanie, vom simți că suntem în gândul lui Hristos, vom simți că Hristos trăiește în noi.

Preasfinția Sa a arătat ce presupune, în mod real, sfințirea propriei vieți:

Sfinții sunt iubiți, tocmai pentru că ei au sfidat logica lumii de astăzi.

Noi nu reușim să fim sfinți, pentru că punem accentul pe altceva decât ceea ce vrea Domnul, cu adevărat, de la noi. Și de aceea noi trăim această fărâmițare lăuntrică. 

Sfântul Isaac Sirul spune un cuvânt, pe care poate că nu reușim să-l asimilăm, în sensul cel mai profund. Însă sfinții au ținut cont de acest cuvânt – atât cei ulteriori Sfântului Isaac Sirul, cât și cei de dinaintea lui, chiar dacă nu era exprimat în felul în care l-a exprimat Sfântul Isaac Sirul.

Sfântul Isaac Sirul spune că a-și simți cineva păcatele sale, este mai de folos decât de a primi harisma de a învia pe cineva din morți. Este incredibil. Noi alergăm după miracole.

Dacă eu aș avea puterea de a face minuni, de a citi ceea ce este în viața oamenilor, sau de a prevedea viitorul, toți vor veni după mine. Dacă voi vorbi despre pocăință, despre renunțarea la păcat, nu voi avea impactul necesar.

Dacă voi face Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie aici, iar în altă parte se va face Taina Sfântului Maslu – iertați-mă că spun acest lucru –, cei mai mulți vor merge acolo, nu vor veni la Liturghie. Se caută altceva întotdeauna.

Noi suntem ahtiați după miracole. Dar minunile nu sunt pentru credincioși, ci pentru cei care au nevoie sa-și întărească credința. Noi nu avem nevoie de minuni. Minune este că suntem ai lui Hristos.

Minune este faptul că noi căutăm să primim Trupul și Sângele lui Hristos. Aceasta este cea mai mare minune din viața omului – să-L primești pe Domnul în viața ta.

Conform gândirii Sfântului Isaac Sirul, minune este să ne simțim propriile păcate, să ne vedem propriile neputințe, pentru că din acel punct începe și schimbarea vieții noastre.

Sfântul Sofronie de la Essex spune că sfințirea omului începe în momentul în care el își conștientizează hăul în care l-a aruncat păcatul.

Mai departe, Sfântul Isaac Sirul ne spune că cel care suspină un ceas pentru sufletul său, este mai de folos decât cel care pune întreaga lui înțelepciune la dispoziția lumii. Iar aici nu este niciun fel de atitudine potrivnică față de cunoaștere, dimpotrivă.

Nu suntem invitați să fim niște persoane care nu încercăm să înțelegem actul credinței. Însuși Dumnezeu ne încurajează să facem acest lucru. Însă accentul nu ar trebui să cadă pe cunoaștere. Cunoașterea, în sine, nu poate să capete valențe soteriologice. Nu ne mântuiește, ci doar ne ajută, până într-un anume punct.

Un om sfânt nu mai are nevoie de cultură. Noi, cei care nu am ajuns la sfințenie, avem nevoie de cunoaștere, de cultură, să citim. Dar omul sfânt nu mai are nevoie, pentru că el are o cunoaștere superioară față de cea cu care suntem noi obișnuiți.

Dacă suspinăm un ceas pentru sufletul nostru, este mai de folos decât gândirea unui om pe care o poate împărtăși lumii întregi. 

Mai departe, cel care reușește să se cunoască pe sine însuși, este mai de folos chiar decât dacă Dumnezeu i-ar da puterea să vadă îngeri.

Câți dintre noi nu am vrea să vedem îngeri? Ne interesează atât de mult să ne cunoaștem pe noi înșine, să intrăm înlăuntrul nostru, să facem o mică răsucire înspre noi înșine – așa cum suntem invitați în toată perioada premergătoare Marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos (perioada Triodului)? În perioada Triodului (în Postul Mare), noi suntem invitați să pătrundem în noi înșine, să ne cunoaștem pe noi înșine.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre cultivarea liniștii lăuntrice:

Noi suntem foarte dispersați, exteriorizați, nu mai găsim răgazurile necesare, pentru a ne oferi timpul de care avem nevoie. De aceea, unii dintre noi căutăm liniștea în exteriorul nostru, și alergăm din zumzetul zonelor urbane, mergând în locuri retrase, care pot fi favorabile, într-un anume sens. Însă constatăm că în noi este tot zbucium și neliniște, căci gândurile din mintea noastră ne fărâmițează în o sută de părți.

De ce? Pentru că noi încă nu am ajuns la acea cunoaștere profundă, și nu am ajuns să-L trăim pe Hristos, ca fiind cu adevărat unitatea ființei noastre. În viața lui Hristos nu există nimic din ceea ce înțelegem noi ca ruptură sau sciziune, pentru că El a fost fără de păcat.

Păcatul este cel care ne fărâmițează și ne zdrobește. De aceea, așa cum spunea atât de frumos și sugestiv părintele Emilianos Simonopetritul, sunt două stări potrivnice față de Liturghie – dezbinarea și împrăștierea.

Dacă noi reușim să participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, și să prindem duhul acesteia, vom pulveriza cele două stări potrivnice, pe care noi le trăim – împrăștiere multă și dezbinare.

Observăm acest lucru și la sfintele slujbe – suntem cu telefoanele în mână, vrem să prindem ceva, să rămână în telefonul nostru. Adunăm mii de fotografii, dar la câte dintre acestea ne mai uităm? Este o sete pentru a imortaliza ceea ce, de fapt, nu ne interesează nici pe noi. Și eu folosesc tehnologia, și am mii de poze în telefon, la care nu mă mai uit, dar consum energie să ridic telefonul, să captez ceva.

În momentul în care facem lucrul acesta, în timpul slujbei, sau ne plimbăm dintr-o parte în alta, am pierdut duhul acestei slujbe. Nu mai putem intra în șuvoiul ei, deja ne-am desprins și ne împrăștiem. Apoi, mintea începe să urzească nenumărate gânduri: că slujba este prea lungă, că predica este prea extinsă, și s-a dus toată liniștea Liturghiei.

De fapt, noi n-am venit să ne întâlnim cu Domnul, ci am lăsat loc pentru niște gânduri care, de fapt, ne fărâmițează. Dezbinarea îl descompune pe om. Cu toții avem în noi acest virus al dezbinării, pentru că noi înșine trăim o ruptură, iar aceasta o multiplicăm și în jurul nostru, cu cei din preajma noastră.

Este atât de greu să mai ajungem la liniștea de care avem foarte mare nevoie. Liniștea înseamnă trăirea unității noastre lăuntrice. Când suntem liniștiți, împăcați cu noi înșine, totul capătă un conținut foarte profund, și avem o viziune foarte profundă asupra vieții – în liniște, nu în tulburare. Când suntem nervoși, nu reușim să prindem esențialul.

Sfinții au sfidat și au ignorat logica lumii, cu care noi suntem obișnuiți și din care facem parte – nu avem cum să i ne sustragem. Putem, cel mult, să renunțăm la o asemenea logică. 

Să nu mai căutăm miracole, și să vedem ce este, cu adevărat, minune pentru viața noastră – schimbarea noastră, venirea lui Hristos în viața noastră prin Împărtășanie, pocăința și, desigur, cunoașterea de sine.

Sunt foarte multe omilii, în tradiția patristică, pe tema cunoașterii de sine, care este absolut necesară pentru noi și pentru schimbarea vieții noastre.

De pildă, un om care are patima beției, nu va recunoaște niciodată că este bețiv. Nu are cum să recunoască, pentru că, de fapt, el nu vrea să se schimbe.

Avem nevoie de toate aceste lucruri, pe care noi le primim în dar, în timpul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, dacă reușim să avem această disponibilitate. 

Ne vom sfinți, cu adevărat, viața, dacă Îi facem loc lui Hristos să vină în mijlocul nostru, în inima vieții noastre. Să-I dăm spațiu liber lui Hristos. Să scoatem din noi tot colcăitul patimilor. Nu este ușor, ci este o muncă extraordinară.

 Cea mai grea luptă este cea cu noi înșine. Iar cea mai mare umilință și înjosire nu este cea în care cineva ne vorbește inadecvat – ne ponegrește sau ne calomniază –, ci atunci când acceptăm păcatul în viața noastră. Păcatul ne coboară, ne fură demnitatea de făptură a lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la sfinți. Ei au avut această putere extraordinară, ca Hristos să fie, cu adevărat, sensul vieții lor, să fie carnea și sângele lor, să fie totul pentru ei, și nimic din această lume să nu-i poată distrage de la a-L trăi pe El și a întrupa ceea ce El ne-a lăsat în Sfânta Evanghelie.

Să ne învrednicească Domnul, pe fiecare dintre noi, să ne bucurăm cât mai mult de sfintele slujbe, de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, care este supraviețuirea lui Hristos înlăuntrul vieții noastre.