Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Ciprian Aurelian Tacu și părintele paroh Ciprian Căpriță.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, numeroși credincioși din oraș participând la acest moment cu multă încărcătură spirituală și istorică.

În omilia rostită după citirea fragmentului evanghelic, Ierarhul Hușilor a vorbit despre echilibrul care ar trebui să existe în împlinirea nevoilor sufletești și trupești:

«Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și doi pești și privind la cer, a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline» (Matei 14, 19-20)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin săvârșirea minunii înmulțirii pâinilor, ne transmite un mesaj esențial în ceea ce privește modul de raportare al unuia față de celălalt. Domnul Însuși a manifestat o sensibilitate și o delicatețe aparte față de toți cei s-au înfruptat din cuvântul Său dumnezeiesc, față de toți cei care au avut inima bună, deschisă, și bunăvoința de a-L asculta pe tot parcursul unei zile, pe Dumnezeu-Omul.

În momentul în care ucenicii I-au spus că oamenii au stat toată ziua în acel loc pustiu și este spre seară și ar trebui să plece înspre sate ca să-și cumpere ceva de mâncare, Domnul Hristos ar fi putut să le răspundă că le este suficientă hrana spirituală, cuvântul Lui - care cu adevărat i-a hrănit pe acești oameni, dovadă că unii dintre ei au uitat și să mănânce. 

Domnul, în înțelepciunea Sa cea dumnezeiască, ne învață, pe fiecare dintre noi, că oricât de mult ar prima cele spirituale, nu le putem neglija pe cele ale trupului nostru - nu este un indiciu de vrednicie să neglijăm sănătatea trupului. De aceea Domnul le spune ucenicilor ca ei să le dea de mâncare mulțimilor. Desigur că nu aveau atâta mâncare pentru cinci mii de bărbați, în afară de femei și de copii. Dacă am face un calcul foarte rapid și, evident, aproximativ, am spune că acolo, în acel loc pustiu, cei care L-au ascultat pe Domnul au fost în jur de vreo cincisprezece mii de oameni - foarte mulți, ca să poată fi hrăniți de Domnul Hristos și apostolii care Îl însoțeau. 

Nu cred că este o mențiune întâmplătoare faptul că locul unde erau acești oameni era unul pustiu, ci ne trimite cu gândul la un alt eveniment din Vechiul Testament. Evreii, în peregrinarea lor înspre Țara Canaanului, s-au revoltat, s-au ridicat împotriva lui Moise reproșându-i: „Ne-ai scos din Țara Egiptului”. Acolo aveau o anumită siguranță, o anumită certitudine a traiului zilnic. „Nu înduram foamea. Ne era greu pentru că eram tratați ca niște sclavi și nu aveam libertate. Însă ne descurcam și traiul nostru de zi cu zi ne era mult mai ușor decât cel pe care-l ducem acum, în drumul nostru înspre Țara Canaanului, în pustiul acesta unde ne chinuim, ne obosim foarte tare, ne este sete și aproape că murim de foame. Trăim în condiții foarte grele și suntem supuși acestui efort de a parcurge pe jos drumul înspre Țara Canaanului.” 

Moise, cel ce avea o legătură specială, cu Dumnezeu, Îi cere să facă o minune, iar Domnul face minunea de a coborî mană din cer, care trebuia consumată în aceeași zi pentru că era perisabilă, nu putea fi ținută de pe o zi pe alta. Era o pâine specială, minunată, cu un gust foarte bun. Domnul le-a dat inclusiv prepelițe din cer ca să se hrănească. S-a milostivit de cei care erau în pustiu, într-un loc lipsit de protecție în care ei au învățat că trebuie să se încreadă foarte mult în Dumnezeu. 

Într-adevăr, când ne aflăm într-o situație limită, în care nimic din cele ale omenescului nu ne mai poate ajuta, ne punem încrederea în Dumnezeu și-I spunem Lui că El este singura noastră nădejde, singurul nostru liman, singura noastră certitudine sau, cum spune Psalmistul David, adăpost unde ne putem simți în stare de siguranță. 

Noi putem trăi înconjurați de foarte mulți oameni, dar să avem certitudinea și simțământul lăuntric că parcă am fi singuri. La fel, cei ce erau adunați să-L asculte pe Domnul, au învățat că într-un loc pustiu, în care nu ne mai putem încrede în oameni, ne încredem în Bunul Dumnezeu.

Preasfinția Sa a arătat că Domnul lucrează în viața omului pe măsură ce acesta acordă atenție nevoilor semenilor săi:

Hristos ne învață că preocuparea ca celălalt să aibă toate cele necesare și de trebuință este primordială, primează în fața tuturor nevoilor personale. Domnul Hristos nu s-a gândit la Sine Însuși, ci la toți cei care erau acolo, la mulțimile de oameni care, după o zi întreagă, hrăniți spiritual, aveau nevoie să mănânce ceva ca să se întremeze. 

Această atitudine l-a determinat pe unul dintre gânditorii profunzi ai Ortodoxiei universale, Nicolae Berdiaev, să spună următorul cuvânt: „Pentru mine, pâinea este o problemă materială. Însă pentru aproapele, pâinea este o datorie spirituală” - adică eu mă pot lăsa pe mine însumi, însă față de cel de lângă mine, cel care are nevoie de ajutorul meu, de sensibilitatea mea, este o datorie spirituală, pe care nu o pot neglija sau da la o parte. 

Noi trebuie să avem ca și preocupare specială nevoile celor din jurul nostru. Dacă suntem sinceri și facem o evaluare în fața propriei noastre conștiințe, vom ajunge la concluzia faptului că noi ne preocupăm de nevoile noastre și, dacă mai este ceva timp, ne vom ocupa și de cei din jurul nostru.

Adevărata dragoste față de cei din jurul nostru este când reușim să echilibrăm și să menținem într-o stare de armonie grija față de noi înșine și atenția față de nevoile celor din jurul nostru. 

Când Dumnezeu lucrează în viața omului, toate ies așa de frumoase și de minunate, aproape inexplicabil din punct de vedere rațional. Dacă stăm să ne gândim la cei care erau în locul acela pustiu și au fost martorii înmulțirii pâinilor într-o formă așa de tainică și delicată, Domnul Hristos a primit de la un copilaș cinci pâini și doi pești. Acestea toate au fost date Apostolilor și aceștia distribuiau oamenilor. În timp ce erau împărțite pâinile acestea și peștii, ele se înmulțeau în mâinile oamenilor. Mâinile oamenilor s-au transformat – deducem lucrul acesta din faptul că după ce au mâncat, s-au săturat, nu s-au îmbuibat. Nu ni se spune că s-au îmbuibat ci că s-au săturat, căci au mai reușit să adune douăsprezece coșuri de fărâmituri. A fost o asemenea ordine și rânduială încât palmele oamenilor de acolo s-au transformat toate într-o singură masă și aveau grijă să mănânce să nu cadă nimic din cele pe care Dumnezeu le-a dăruit. Așa trebuie să ne comportăm cu darurile lui Dumnezeu. 

Un asemenea comportament îl aveau țăranii noștri, înaintașii noștri. Noi am cam pierdut lucrul acesta și poate că ați prins, sigur, cei mai mulți dintre dumneavoastră, pe bunicii noștri care în momentul în care tăiau pâinea făceau semnul crucii și apoi o puneau într-un loc de cinste și aveau foarte mare grijă dacă pica ceva pe pământ sau pe pardoseală. Aveau grijă să ridice fărâmitura aceea cu o grijă extraordinară, cu un respect deosebit față de bucățica aceea de pâine, parcă ar fi fost anafură - așa cum ne împărtășim noi preoții: luăm în palmele noastre pâinea care este Trupul lui Hristos cu foarte mare grijă, cu evlavie, cu trăire extraordinară, cu o smerenie aparte ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului și avem grijă să nu cadă nimic pe pământ, nici măcar cea mai mică fărâmitură. Așa au mâncat cei care au fost în pustie, cu multă grijă și rânduială și foarte multă ordine. 

Au fost și aranjați, ni se spune în Evanghelie, pe cete, și-mi închipui că nu s-au îmbulzit cum ne mai îmbulzim noi. Ar trebui să învățăm. Dacă ar fi fost o neorânduială în locul acela unde au fost înmulțite pâinile, nu ar fi putut strânge douăsprezece coșuri de fărâmituri. Vă dați seama? Sigur că nu ne putem noi imagina cam ce mărime aveau acele coșuri. 

Dumnezeu ne cere și colaborarea noastră, și voința și implicarea noastră; omul vine cu ceva puțin - cinci pâini și doi pești, și Dumnezeu ne dă înmiit. La miile de oameni care erau acolo, vă dați seama câți pești au mâncat și cu câte pâini s-au hrănit încât ceea ce a mai rămas a fost mai mult decât ceea ce omul a oferit! 

Dumnezeu lucrează și face minuni în viața noastră când noi considerăm că nevoile semenului nostru - atenția pe care trebuie să i-o acordăm - primează față de nevoile noastre proprii, fără să ne neglijăm pe noi. Dumnezeu nu vrea să ne neglijăm, ci să acordăm întâietate celor spirituale, așa cum s-au hrănit cu cuvântul Lui cei ce L-au ascultat în acel loc pustiu, și să avem grijă și de sănătatea trupului nostru, care este un mare dar de la El. 

Așa ne învață Domnul Hristos: să avem grijă și de sănătatea spirituală, hrănindu-ne cu cuvântul lui Dumnezeu, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Lui, Pâinea cea cerească, cea care ne îndumnezeiește, cu Sângele Său care ne iartă păcatele și, desigur, să avem grijă și de sănătatea noastră trupească care este un mare dar de la Domnul.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de prețuire, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Ciprian Căpriță și a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit ridicarea și înfrumusețarea lăcașului de cult.