Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele paroh Alexandru Nan, protopop al Bavariei.

În omilia rostită în cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a subliniat sinceritatea tatălui copilului demonizat, care își mărturisește limitele credinței în dialogul avut cu Domnul Hristos:

«Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! ajută necredinței mele» (Marcu 9, 24)

În duminica a patra a Postului Mare, Biserica a rânduit să fie citit fragmentul evanghelic în care ni se vorbește despre minunea săvârșită de Domnul Hristos cu un copil grav bolnav. Și aș îndrăzni să spun că ne este pusă spre reflecție duhovnicească comportamentul extraordinar de frumos și sincer al tatălui acestui copil bolnav. 

Evident, orice părinte își iubește copiii. Ar fi în stare să facă orice pentru ei. Nu există niciun fel de obstacol în a-și manifesta dragostea față de aceștia. Sunt întotdeauna demni de admirat părinții care au grijă de copii bolnavi, unii dintre ei imobilizați, alții cu probleme cognitive, alții cu probleme locomotorii. Indiferent de ce boală ar suferi acești copii, am văzut în toate circumstanțele că părinții le dăruiesc dragoste, foarte multă grijă și extrem de multă atenție. 

Fără ca să fiu părinte - și dacă greșesc puteți să infirmați acest lucru - am sesizat că în familiile unde este un copil suferind, părinții au mai multă smerenie, mai multă dragoste, mai multă concentrare pe ceea ce este esențial. Nu se pierd în nimicuri, nu își risipesc energia pentru ceea ce nu merită. Pentru că suferința copilului bolnav este cea care-i învață să iubească, să rabde foarte mult și, mai presus de toate, să-i înțeleagă așa cum sunt ei.

Tatăl copilului din acest fragment evanghelic este cel care s-a apropiat de Hristos cu o credință extraordinar de frumoasă și sinceră - subliniez acest lucru. I-a cerut Domnului Hristos, ca Celui care este șansa pe care n-o putea rata, să-i vindece copilul care avea niște simptome probabil greu de dus și pentru acest tată: făcea spume la gură, se zvârcolea la pământ, nu putea vorbi, nu putea să audă nimic. Cu credință în suflet se apropie de Hristos, implorându-l cu multă fervoare și căldură a sufletului, să-l vindece. 

Domnul Hristos îi spune: „Dacă tu ai credință, toate îți sunt ție cu putință. Este credință în sufletul tău? Va veni și vindecarea”. În fața unui asemenea cuvânt, eu aș bănui că un om deznădăjduit, care ar fi vrut să obțină cu orice preț vindecarea, nu s-ar fi comportat ca acest tatăl. Noi am fi încercat să ne mascăm micimea credinței, să plusăm că suntem credincioși și să părem în fața lui Hristos ceea ce nu suntem, tocmai pentru a obține ceea ce am cerut, împlinire la solicitarea noastră, adică vindecarea copilului. Sigur, până într-un anume punct este scuzabilă și o asemenea atitudine, din dragoste față de copil, pe care îl vrem vindecat cu orice preț. 

Tatăl din acest pasaj evanghelic, nu s-a comportat în felul acesta. Avea conștiința că Cel ce este în fața lui și Căruia I-a cerut vindecare, îi citește inima, gândurile, simțirile sale, și nu-L poate păcăli numai pentru a obține vindecarea pentru copilul său. Avea conștiința că Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul, Cel care știe mai mult decât noi ceea ce este în adâncul inimii noastre.

Când Domnul Hristos îi spune că dacă va avea credință toate îi sunt cu putință, acest tată se comportă cu o sinceritate demnă de remarcat și de urmat. El îi spune lui Hristos: „da, Doamne, cred, dar te rog pe Tine să fii Cel care ajuți și acel gram mic de necredință care este în inima mea”. Cu alte cuvinte, „nu sunt atât de credincios pe cât ar fi bine și minunat să mă prezint în fața Ta. Mai sunt prezente în inima mea fărâme de necredință și de îndoială; să fii Tu Cel care le vindeci”. 

Este extraordinar cât de sincer a fost! Așa ne vrea pe noi Dumnezeu. Nu ne vrea falși și ipocriți. Nu venim la biserică și vrem să părem ceea ce de fapt noi nu suntem. Dumnezeu nu are nevoie de așa ceva, ci de o inimă smerită, deschisă și care să mărturisească, să-și povestească îndoielile, nelămuririle, dubiile pe care le are în credință. 

În urma unui asemenea sincerități extraordinare, Dumnezeu îi vindecă copilul. Această credință a tatălui a fost una sinceră, necosmetizată; nu a vrut să pară ceea ce el nu este, să-L păcălească pe Domnul Hristos. 

Este exact ca în situația lui Toma, care nu a fost necredincios, ci mai degrabă l-aș numi „nelămuritul”. Dintre toți apostolii a fost singurul care a avut curajul să le spună colegilor de apostolat că el nu crede până când nu pune mâna în semnul cuielor, până nu vede coasta Sa străpunsă; nu va crede că El a înviat chiar dacă toți ceilalți au dat mărturie de acest lucru: „E o evidență. Voi v-ați întâlnit. Iertați-mi neputința, eu nu cred până nu-L văd în carne și oase pe Hristos înviat. Vreau să văd că Hristos de pe Cruce răstignit că este identic cu Cel cu Care voi v-ați întâlnit.” Și cât de frumos se comportă Domnul Hristos cu apostolul Toma! Nu-i reproșează, cum poate noi am avea tendința: „Tu, Toma, ai fost cu Mine, ai văzut atâtea minuni, v-am încredințat că voi învia a treia zi și tocmai tu te-ai găsit să te îndoiești, să ai nelămuriri față de adevărul Învieri? Ai tu această îndrăzneală?” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, întru-un fel parcă-l confirmă în dubiile și în îndoiala sa. Îi spune: „Toma, adu degetul tău, pune mâinile în semnul cuielor, în coasta Mea străpunsă și vezi că Eu sunt.” 

Preasfinția Sa a arătat că în fața lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm cum nu  suntem, ci sinceritatea este cea care ne transformă sufletește:

Dumnezeu nu ne vrea ipocriți când este vorba de credință. Credem puțin, atât să-I mărturisim Domnului: „atât pot eu, Doamne, completează Tu mai mult” - cum a fost tatăl din această  pericopă evanghelică sau cum apostolii I-au cerut Domnului Hristos: „Doamne, sporește-ne credința”.

 Să vă îndoiți de cei pe care-i vedeți că fac caz de credința lor și care spun că sunt credincioși, că postesc, pentru că sunt oameni care vor să epateze, să demonstreze ceva, dar de fapt credința lor este foarte fragilă. Exact ca un profesor care nu este foarte bine pregătit intelectual și compensează această lipsa de pregătire prin duritate, printr-o exigență fără logică, aproape până la agresivitate față de studenți. Pentru că el este conștient că nu se poate impune în fața studenților prin pregătirea sa profesională, și atunci crede că e mai la îndemână să-și exercite o autoritate patologică care nu-i ajută pe elevi sau studenți.

Omul credincios este întotdeauna foarte smerit, își recunoaște neputințele sale, se mărturisește Domnului exact așa cum este el, nu vrea să pară ceea ce nu este. În viața noastră sunt mult mai multe momentele în care vrem să părem ceea ce nu suntem, și foarte puține momentele în care să fim sinceri - nu este vorba de a fi obraznici și nesimțiți, căci unii mai confundă. 

A fi smerit înseamnă exact ceea ce ești tu, structura ta sufletească, locul pe care-l ai tu. Una dintre definițiile frumoase ale smereniei este „arta de a fi la locul tău”, nici mai sus, să ne cocoțăm undeva unde nu ni se cuvine, să urcăm pe un piedestal unde știm că nu ne este locul, nici să ne subestimăm, să nu ne vedem darurile și calitățile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Smerenia înseamnă să fim la locul nostru. Și ne dăm seama de multe ori de smerenia unui om - și aici cred că îmi veți da dreptate - că sunt foarte puțini cei care refuză funcții chiar dacă aceasta prin natura ei poate să-l depășească și nu se va putea ridica la cerințele pe care le presupune. 

Toți aleargă după funcții și nu se ridică la nivelul poziției pe care o ocupă. De aceea avem impostori, în toate straturile vieții sociale: ipocriți, șmecheri și corupți. Că ei nu își conștientizează locul pe care-l au.

Tatăl din pasajul evanghelic a fost sincer. A zis: „Doamne, eu am venit la Tine, să-mi vindeci copilul, îl iubesc atât de mult, dar să știi că în inima mea este și necredință și Tu să fii Cel care să mă ajuți ca necredința să fie transformată într-o credință puternică, frumoasă smerită, vie”.

Dumnezeu ne vrea foarte sinceri, nu ipocriți. Să avem curajul sincerității și când mergem la spovedanie, și când ne rugăm. Să vă obișnuiți în momentele de rugăciune, să vă povestiți pe dumneavoastră înșivă. Să-i spuneți Domnului: „Doamne, eu așa sunt, am meteahna asta, deficiența cealaltă, nu-s perfect, sunt mândru, rănesc ușor pe cel de lângă mine, fă ceva, vindecă-mă”. Și veți vedea că treptat și pe nesimțite – nu veți constata dumneavoastră schimbarea, ci cei cu care interacționați - că deveniți altfel, un alt om, schimbat și direcționat înspre cele bune. 

Preasfinția Sa a mulțumit Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim pentru binecuvântarea oferită pentru a sluji în această parohie, precum și pentru tot sprijinul acordat programelor social filantropice derulate de Episcopia Hușilor prin Asociația „Filantropia Ortodoxă” Huși. A mulțumit de asemenea părintelui protopop Alexandru Nan, parohul acestei comunități pentru invitația făcută și pentru prețuirea manifestată.