Luni, 21 iunie 2021, de Sărbătoarea Sfintei Treimi, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Grăjdeni, Protopopiatul Bârlad, cu prilejul hramului sfântului așezământ.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele protopop Vasile Lăiu.

Răspunsurile liturgice au fost date de grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” al Catedralei Episcopale din Huși.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre Taina Sfintei Treimi, Dumnezeu Unic în Ființă și Întreit în Persoane, exemplificând prin relația de iubire și de comuniune din familie:

«În iubirea deplină, persoanele nu se dăruiesc și nu se acceptă numai reciproc, ci se afirmă reciproc și personal, se pun în existență prin dăruire și primire» (Părintele Dumitru Stăniloae)

Biserica ne pune spre reflecție și spre asumare duhovnicească, în a doua zi după Pogorârea Duhului Sfânt, Taina Sfintei Treimi, adevărul că Dumnezeu este Unic în Ființă, și Întreit în Persoane. Dumnezeu este dragoste, așa cum ne-a încredințat Hristos.

Noi nu ne putem închipui o lume în care să locuiască doar un singur om. Acea persoană ar fi sortită unei singurătăți dureroase, nu ar avea cu cine să împărtășească nimic din ceea ce ține mai profund de ființa lui – dragostea.

Un om singur nici nu primește, dar nici nu are cui să împărtășească dragostea.

Pentru a vorbi de iubire, este nevoie de încă o persoană, căreia să ne deschidem, și ea să pătrundă în sufletul nostru (eu și tu). 

Nici în doi dragostea nu este desăvârșită. Este nevoie de un al treilea care să constate obiectivitatea dragostei dintre cei doi.

Acest lucru îl trăiesc, cu maximă intensitate, părinții. Până să vină un copil pe lume, cei doi, soțul și soția, își împărtășesc dragostea unuia față de celălalt. Se deschid, se caută unul pe celălalt, ca din această căutare să vină împlinirea dragostei lor. Când Dumnezeu le dăruiește un copilaș, dragostea lor este una împlinită, extinsă în inima acelui copilaș.

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că în vorbirea noastră curentă, cele mai folosite pronume personale sunt „eu”, „tu” și „el” („eu” și „tu” – cel care îmi împărtășești dragostea, este bucuria lui „el”). Le folosim și pe celelalte, însă conținutul relațiilor dintre noi este dominat de acestea trei.

În momentul în care vine un copilaș pe lume, părinții parcă nu mai trăiesc pentru ei. Toată dragostea, experiența și energia lor sunt canalizate spre copii. Copiii sunt cei care își asumă dragostea părinților și cresc în aceasta. Primesc lumină din dragostea părinților. Ei se simt împliniți în momentul în care își văd părinții că se iubesc, se înțeleg și se respectă reciproc.

Această experiență ce ține de viața noastră ne ajută să înțelegem ce înseamnă Sfânta Treime. Dumnezeu este Unic în Ființa Sa și Întreit în Persoane – așa ni L-a descoperit Hristos, prin Întrupare, pe Dumnezeu. El este comuniune, dragoste, dăruire, iar nu izolare, egoism sau singurătate.

Hristos ne descoperă Treimea de Persoane, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl ca Cel care este izvorul dumnezeirii; Fiul, ca Cel care se naște și este în relație filială față de Tatăl Său; și Duhul Sfânt, Cel care purcede veșnic din Tatăl, și se împărtășește nouă, oamenilor, făcându-L prezent pe Dumnezeu Treimea în inima noastră.

Preasfinția Sa a vorbit despre interioritatea Persoanelor Sfintei Treimi, explicând termenul teologic „perihoreză”:

Sfânta Treime este interioritate și transparență absolută.

Părinții Bisericii folosesc un termen „tehnic” pentru a descrie interioritatea Persoanelor Sfintei Treimi, deschiderea absolută a Uneia față de Celelalte, și faptul că sunt Una în Cealaltă, trei subiecte deschise care se dăruiesc reciproc unul celuilalt. Cuvântul folosit este „perihoreză” sau întrepătrundere reciprocă.

Când ținem foarte mult la o persoană și aceasta ne este foarte dragă,  simțim că trăim viața ei, că intrăm în adâncul vieții ei și devenim, unul față de celălalt, foarte interiori.

Îl interiorizăm, prin dragoste, pe cel pe care îl iubim. Se așază în inima noastră, încât simțim că este prezent în toată existența noastră. Suntem „umpluți”, spiritual vorbind, de prezența persoanei pe care o iubim.

Într-un grad absolut, desăvârșit, cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi își trăiesc această interioritate, reciprocitate și dăruire, încât Una este în Cealaltă. Nu își sunt străine.

Dumnezeu-Tatăl Îl trimite pe Fiul în lume din dragoste desăvârșită, pentru a ne descoperi viața cea dumnezeiască, pentru a ne descoperi cum este Dumnezeu.

Fiul, Întrupându-Se, venind în lume, nu face nimic fără să se refere la Tatăl. În Evanghelie, Fiul este Cel care întrupează și mărturisește dragostea Sa față de Tatăl, iubindu-L și împlinind voia Sa. „Nu fac nimic din ale Mele – spune Hristos, ci împlinesc voia Tatălui Meu, care M-a trimis în lume ca să împărtășesc oamenilor viața cea dumnezeiască”.

Duhul Sfânt este trimis în lume de către Fiul, pentru ca, prin sălășluirea Sa în noi, să trăim starea de fii ai lui Dumnezeu, de cei care putem deveni părtași vieții celei dumnezeiești.

Întreaga Sfântă Treime este prezentă în lume. Biserica nu poate fi concepută fără prezența Sfintei Treimi în lucrarea ei. Toate rugăciunile și slujbele noastre încep cu invocarea Preasfintei Treimi, cu invocarea dragostei – a faptului că unul față de celălalt ar trebui să trăim într-o stare de reciprocitate, de dăruire și de deschidere.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a arătat ce presupune dragostea după modelul Persoanelor Sfintei Treimi, explicând, prin analogie, modul acesteia de manifestare:

Fiind creați după chipul lui Dumnezeu, Cel preaslăvit în Treime, avem îndatorirea sfântă de a întrupa în viața noastră dragostea treimică.

În Treime nu există egoism, izolare sau concurență. Fiecare din Persoanele Sfintei Treimi se confirmă una pe cealaltă.

Aceasta este dragostea: când iubim pe cineva, îl confirmăm prin tot ceea ce facem. Ne punem într-un plan secund, ne smerim, ca cel pe care îl iubim să fie întotdeauna conținutul vieții noastre, să simțim că suntem plini de acea persoană și că ne este mai drag să ni se vorbească despre ea, decât despre noi înșine. Am vrea să ne „ștergem” ca existență pentru a-l lăsa pe cel iubit să se afirme, să devină evident prin dragostea ce o avem.

Acest mod de a înțelege dragostea dintre oameni este un dar al Preasfintei Treimi. Fiecare din Persoanele Sfintei Treimi se smerește, Una față de Cealaltă.

Dumnezeu-Tatăl, când Îl trimite pe Fiul Său în lume, se smerește pe Sine, încât cei care L-au întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, uită că există și Dumnezeu-Tatăl. La fel și Fiul.

Toată dragostea Fiului este trimitere spre Tatăl Său. Se smerește pe Sine, arătând permanent că împlinește voia Tatălui Său.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa în chip de limbi de foc, se smerește, pentru că Îl lasă pe Hristos să devină prezent în inimile celor care Îl primesc. De aceea Duhul Sfânt nu are un chip propriu. Sfinții sunt „chipul” Duhului Sfânt. Ei vorbesc despre prezența Sa.

Aceste lucruri sunt foarte greu de înțeles, sunt o „cruce” a minții, o mare taină pentru fiecare dintre noi. Părinții Bisericii au recurs la anumite analogii. În slujbe ni se vorbește despre „un singur soare, dar trei străluciri ale acestuia”. Este un singur Dumnezeu, dar trei străluciri ale Sale.

Sfântul Spiridon, prin puterea Duhului Sânt, le-a arătat celor prezenți la Sinodul I ecumenic, ce înseamnă Treimea. A luat o cărămidă, a strâns-o în mână și, prin harul lui Dumnezeu, s-a încălzit și s-a descompus din ceea ce era alcătuită: pământ, apă și foc. Erau trei elemente, și totuși o singură realitate.

Aceste analogii sunt nedesăvârșite. Nu pot epuiza, în niciun fel, din punct de vedere logic, Taina Sfintei Treimi.

Treimea este dragoste, transparență, interioritate, dăruirea Persoanelor și deschiderea Uneia față de Cealaltă.