Alături de Preasfinția Sa a fost și părintele protopop de Vaslui, Adrian Chirvasă.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea iubirii de a transcende moartea:

«Ce este viața noastră? Cu adevărat floare și abur și rouă de dimineață; veniți să vedem lămurit în morminte: unde este frumusețea trupului, unde sunt tinerețile, unde sunt ochii și chipul trupului? Toate s-au veștejit ca iarba, toate au pierit. Veniți, deci, să cădem la Hristos cu lacrimi!» (stihiră din slujba înmormântării) 

Este un moment de reflecție profundă asupra unui adevăr fundamental pe care din păcate  nu îl conștientizăm la profunzimea pe care o are: viața noastră este trecătoare, efemeră. Niciunul dintre noi nu suntem siguri pe ea. 

Ne scapă, de cele mai multe ori, din vedere, faptul că moartea este una dintre realitățile în fața căreia capitulăm cu toții, indiferent de poziția și prestigiul social pe care îl avem, indiferent de câte bunuri materiale posedăm, indiferent cât de mult sau puțin suntem iubiți de cei din jurul nostru. 

Moartea este unul dintre cei mai mari intruși ai existenței noastre, este o rezultantă al păcatului săvârșit de protopărinții noștri Adam și Eva - este o rezultantă a păcatului. Noi conștientizăm cel mai adevărat că moartea este un intrus atunci când aceasta se apropie de noi sau când cineva pleacă dintre noi și, aș îndrăzni să spun, cu precădere, mai ales când o simțim la nivelul vieții noastre subiective. Dorim foarte mult să trăim. 

Nimeni nu dorește să moară. În această dorință este ascuns ceva pe care noi, din păcate, nu reușim să sesizăm la adevărata profunzime, că Dumnezeu ne-a creat pentru viață. Frica noastră de moarte, dacă nu are valențele unei frici patologice, este una duhovnicească ce ar trebui să ne înțelepțească, să ne determine să fim mult mai atenți cu propria noastră viață.

Cu toții cred că am fost martori și am avut în fața noastră pe cineva muribund, care se afla pe buza prăpastiei acestei vieți. Și am constatat faptul că pentru acea persoană care își simțea sfârșitul că se apropie, deveneau esențiale gesturile de dragoste, faptul de a nu rămâne singură, de a fi învăluită cu multă căldură sufletească de cei care o iubeau și o prețuiau; în rest absolut nimic nu mai conta. În fața morții descoperim, cu adevărat, ceea ce este esențial din viața noastră. Când nu avem în orizontul vieții noastre efemere moartea, ne risipim, ne pierdem în foarte multe lucruri nesemnificative, începând de la răutăți, calomnii, bârfe, o viață lipsită de ceea ce numim noi adevărul în Hristos - adică să putem simți cu adevărat harul lui Dumnezeu în viața noastră și să fim noi înșine o lumină.

Sigur, afirm o banalitate când spun că noi nu ducem nimic dincolo. În urma noastră rămâne fie amintirea unui om bun, fie a unui om care nu a știut să răspândească această bunătate. Rămâne în memoria celor de după noi atât cât am investit din punct de vedere sufletește. Acestea sunt cele care rămân. 

Este un paradox. Cineva dispare din viața noastră din punct de vedere fizic, cu atât rămâne mai profund, spiritual vorbind, în inima noastră. Am în vedere acest lucru mai ales când este vorba de cei pe care-i iubim și îi respectăm foarte mult. Nimeni, niciodată, nu va putea smulge dragostea pe care o nutrim pentru cineva plecat în lumea veșniciei. Și acesta ar fi unul dintre argumentele pe care nimeni nu-l poate contesta în ceea ce privește rugăciunile pentru cei adormiți; dragostea noastră față de cel plecat în lumea veșniciei, nu o poate fărâmița nimeni.

Preasfinția Sa a arătat că Domnul Hristos, prin jertfa de pe Cruce, ne-a învățat dragostea adevărată:

Nimeni nu poate tăia acele fire nevăzute care se creează între noi grație iubirii pe care o manifestăm unii față de ceilalți. Această iubire este cea care ne determină să ne rugăm pentru cei care nu se mai află lângă noi din punct de vedere fizic. 

Am adus în atenție acest aspect pentru că, esențializând, viața noastră ar trebui să se consume în coordonatele iubirii. Aceasta este esența vieții. Tot ceea ce nu poate fi verificat, probat, prin această lentilă a iubirii, nu are niciun fel de semnificație oricât ne-am consuma, oricâtă combustie am pune în mișcare.

De aceea, moartea este cea care ne relevă adevărul că noi ar trebui să ne dăruim sau să cultivăm mult mai mult iubirea dintre noi, iubirea lui Hristos -care nu este ca a noastră, tranzitorie, fluctuantă, interesată de cele mai multe ori. Iubirea lui Hristos este cea care ne iubește chiar și atunci când noi nu merităm acest lucru. Și această iubire ne-a fost descoperită de Hristos pe Cruce. Moartea ne descoperă ceea ce este esențial în viață: iubirea; Hristos, gustând moartea, nu a făcut altceva decât să ne arate, în toată plenitudinea, dragostea cu care El ne primește în brațele Sale. Este o dragoste pe care noi doar o teoretizăm, nu reușim să o aplicăm în viața noastră. Este suficient ca cineva să ne greșească și în următoarea secundă acea persoană nu mai există pentru noi; am radia-o din registrul existenței noastre. 

Dumnezeu - Omul Iisus Hristos, murind pentru noi, pe Cruce, ne descoperă un alt fel de dragoste: dragostea este mai puternică și o descoperim pe cruce, când celălalt ne batjocorește, ne ironizează, ne persiflează, ne scuipă, ne dă în loc de apă – cum a primit Hristos – oțet și fiere. 

Hristos nu a capitulat, nu a reproșat nimic niciunuia dintre cei ce erau de față. Dimpotrivă, Evangheliile consemnează, aproape în unanimitate, că în răstimpul răstignirii Hristos tăcea. De ce? Pentru că vorbea dragostea Lui. Nu S-a apărat, nu S-a justificat, nu a reproșat nimănui din cei ce se aflau la picioarele Crucii și mai ales celor care L-au răstignit. Nu le-a spus nimic de felul cum poate noi am fi spus: în sensul că a făcut minuni, S-a comportat adecvat cu ei, i-a vindecat pe cei infirmi, că le-a hrănit sufletele așa cum niciodată nimeni nu a făcut-o. Hristos i-a iubit mai mult chiar atunci când ei se năpusteau cu ură și credeau în propria lor imaturitate spirituală că-L pot omorî pe Dumnezeu. Și a rămas neclintit în dragostea Sa față de noi oamenii.

Când a fost chemat în Betania, Hristos Și-a manifestat aceeași dragoste, când l-a văzut pe Lazăr prins în chingile morții. Dumnezeu ne gingășește ori de câte ori suntem prinși în ghearele morții, pentru că El știe, ca Cel care este viața ipostatică, că nu ne-a creat pentru a muri ci, așa cum spune Sfântul Dumitru Stăniloae, pentru veșnicie.

Să ne învrednicească Domnul, pe fiecare dintre noi, să fim mult mai atenți la modul cum ne trăim viața. Poate ne facem și un mic bilanț și să vedem, la finalul unei zile, cât am risipit, cât ne-am împrăștiat în ceea ce este mărunt, nesemnificativ, în răutăți, în tot ceea ce ține de urâtul vieții acesteia și cât am reușit să punem din sufletul nostru pentru a fi oameni buni, pentru a împărtăși lumină, bucurie, iertare și, desigur, foarte multă bunătate pentru cei din jurul  nostru. 

Părintele Episcop Ignatie a creionat profilul spiritual al părintelui Valeriu Secară:

Prezența mea aici, la acest moment de rugăciune pentru părintele Valeriu, se datorează și unui respect pe care eu îl am pentru părintele. Mi-e greu să vorbesc la trecut. Deși nu ne-am întâlnit de multe ori, am vorbit de suficiente dăți la telefon încât să-mi dau seama că părintele a fost un om bun, care a avut și răbdarea necesară și a ajutat pe cei care i-au călcat pragul, și-au deschis sufletul, și-au împărtășit suferințele sufletești și trupești. 

Ceea ce m-a uimit foarte mult este faptul că părintele, chiar dacă mi-a împărtășit acest lucru ca unui episcop, că suferă de o boală, nu a făcut-o ca din poziția celui care se lamentează sau care ar fi nemulțumit. Dimpotrivă.  Și atât de pasager a vorbit despre boala dânsului, deși eu puteam foarte bine să sesizez fizic vorbind, că poartă în trupul său o suferință. M-am gândit că este o minune a lui Dumnezeu ca un om care poartă la rându-i o suferință în trupul său, să se dedice cu timp și fără timp, fără să se cruțe, celor care i-au solicitat, ori de câte ori a fost nevoie, ajutorul. 

Aceasta este una dintre formele dragostei față de cei ce au nevoie de noi. Domnul ne spune, în Evanghelie, că mai mare dragoste nimeni nu are decât ca cineva să-și dea viața pentru semenul său. A da din timpul nostru, din tot ceea ce ține de viața noastră personală pentru a ne pune la dispoziția celor din jurul nostru este un fel de moarte, este o jertfă precisă față de cei ce au nevoie de ajutorul nostru. Sunt convins că toți cei ce l-ați căutat, v-ați bucurat de sfaturile pe care le-ați primit de la el. Va rămâne în memoria inimii noastre ca un om bun cu foarte multă dragoste.

Cineva și mi-e greu să spun ca să nu mă răstălmăciți, dându-mi telefon după ce am fost anunțat de unul din băieții părintelui, că a murit părintele, o altă persoană știind că-l cunosc pe părintele și că-i port un respect, a spus în simplitatea lui, părinte episcop să știți că a murit un om sfânt. L-am întrebat de ce spune acest lucru. Mi-a spus ceva foarte simplu: „pentru că a fost un om bun”. A dat cea mai frumoasă definiție pentru ceea ce înseamnă un om cu viață sfântă, adică un om bun. 

Să-i facă parte Domnul, părintelui Valeriu, de tot ceea ce el a dăruit în această viață celor care l-au căutat, familiei multă mângâiere și ajutor de la Dumnezeu pentru această pierdere a celui care este și tată și soț și bunic, prieten și rudă apropiată. Mulțumesc Părintelui Mitropolit Teofan care a binecuvântat și chiar și-a exprimat această mulțumire că pot veni la acest ceas de rugăciune, mulțumesc fraților preoți aici de față și desigur, dumneavoastră credincioșilor, care ați venit să aduceți un prinos de cunoștință concretizat în rugăciunea pe care am săvârșit-o. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!