Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele consilier eparhial Marian Dumitru Rugină și părintele stareț Caliopie Adomniței, alături de părinți stareți de la mănăstirile din Eparhie.

După slujba de sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe esplanada bisericii principale a mănăstirii.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi” .

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a adus în atenție un cuvânt al Sfântului Sofronie Saharov despre cum am putea să dobândim starea de bucurie, de pace și de liniște duhovnicească:

«Luați bine aminte dar la Cel ce a răbdat de la păcătoși asupra Sa o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge» (Evrei 12, 3-4)

Constatarea unanimă este că omul tânjește cel mai mult după liniște și iubire. Sunt realitățile pe care dorim să le avem tot timpul adâncite în inima noastră. Din păcate, noi le căutăm în altă parte decât acolo unde le-am putea găsi cu adevărat. 

Pentru orice creștin, liniștea și iubirea absolută este Însuși Domnul Hristos, Care ne încredințează că este odihnă pentru noi și ușurare a poverilor pe care le ducem. 

Sfântul Cuvios Sofronie de la Mănăstirea Essex din Anglia, sărbătorit de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie, ucenic direct al Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, ne dă cheia cu care putem deschide această realitate a liniștii și a iubirii pe care noi le dorim așa de mult. 

Ne este drag omul liniștit, cu multă înțelepciune, și care împărtășește foarte multă iubire. În contrast cu un asemenea om, cel agitat, tulburat, pus pe ceartă, pe zâzanie și conflict, sau cel care urăște și distribuie ura în jurul său, este așa de greu de dus și, în același timp, de înțeles.

„Este paradoxal că toți iubim un om liniștit, plin de dragoste, dar foarte puțini ne străduim să câștigăm liniștea și iubirea” 

Am vrea să le vedem mai mult în ceilalți decât în propria noastră inimă. Am vrea ca ceilalți să lupte pentru liniște și iubire când noi ne tulburăm și ne mâniem atât de ușor. Așteptăm întotdeauna ca celălalt să aibă mai multă liniște și mai multă iubire decât conștientizăm că ar trebui să avem noi. 

Mutăm întotdeauna centrul de greutate pe semenul nostru când este vorba de a fi bun, liniștit și cu foarte multă dragoste și înțelegere. Noi ne punem pe ultimul loc și cerem întotdeauna îngăduință, fără ca noi să facem ceva concret pentru a câștiga liniștea și iubirea.

Sfântul Cuvios Sofronie ne arată cum am putea să dobândim starea de bucurie, de pace și de liniște duhovnicească; ne spune că adevărata cheie prin care noi putem deschide ușa înspre liniște, iubire și bucurie este pocăința ca stare de conștientizare profundă a păcatului care ne locuiește. Și ne spune așa:

„Celui care caută adevărata pocăință, i se dă de asemenea a cunoaște multe trepte ale bucuriei și liniștii duhovnicești, ale credinței insuflate, ale nădejdii tămăduitoare. De inima și de mintea celui care se roagă se atinge focul dragostei lui Dumnezeu și împreună cu el viziunea luminii ce nu pălește, a cetății viitoare. Inima subțiată prin post și rugăciune ușor se face străvăzătoare prin har atunci când i se deschid adâncurile sufletelor și căile spre vindecare prin pocăință. Altui chip de străvedere nu se acordă atenția. La început, de obicei se pogoară harul amintirii morții, adică a faptului că suntem trecători și nu veșnici pe acest pământ. Această stare este una deosebită când veșnicia bate la ușa inimii omului care petrece în conștientizarea întunericului păcatului.” 

Prin pocăință, prin conștientizarea cu adevărat a stării de păcătoșenie în care ne aflăm, Dumnezeu vine în inima omului și așa putem dobândi cu adevărat liniște și bucurie, iubire și mult har. 

Ați putut observa că în momentul în care mintea s-a angajat să se răzbune sau să-și ia revanșa când cineva ne-a greșit sau ne-a rănit, trăim o stare de confuzie, de neliniște și de tulburare foarte mare. 

În momentul în care ne asumăm greșelile și vinovăția faptelor noastre și trăim starea de pocăință, se așază în adâncul sufletului nostru o stare de profundă liniște, de pace. Este starea în care ne împăcăm cu noi înșine și avem resursele necesare să ne împăcăm și cu cel căruia noi i-am greșit. Când ne justificăm sau ne îndreptățim permanent, atunci este semn că sufletul nostru este bolnav, atins de cancerul mândriei. 

Cel care se îndreptățește, care caută revanșa și răzbunarea, este un suflet deja bolnav, care duce multă suferință în el - dar o suferință care nu este provocată de conștientizarea păcatului, ci este o suferință a unui ego rănit, care nu suportă umilința și smerenia. Un asemenea suflet se chinuie foarte mult, trăiește o stare de dezintegrare sufletească. Omul smerit, care-și asumă greșelile, vinovăția, și caută să se îndrepte fără ca să justifice ceva, este cel care decide să devină liniștit, cu foarte multă pace. 

Observați că atunci când ni se atrage atenția, primul nostru impuls este nu să ne asumăm greșelile; dacă nu am greșit, nu rămânem într-o stare de pocăință și să răbdăm nedreptatea, ci mai degrabă primul impuls este să ne justificăm sau să dăm vina pe celălalt, exact așa cum a făcut Adam când l-a întrebat Dumnezeu: „Unde ești, Adame, de ce ai greșit? De ce ai mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului?” Ce I-a spus Adam lui Dumnezeu? - noi am preluat acest reflex și această obișnuință de la Adam - „Doamne, femeia pe care Tu mi-ai dat-o mie, ea a greșit.” Și femeia, la rându-i, spune: „Diavolul este cel care m-a dus în ispită”. Observați cum niciunul dintre ei nu și-a asumat starea de pocăință, greșeala; nu a conștientizat niciunul dintre ei vinovăția în fața Domnului. Fiecare dintre ei a dat vina pe celălalt. Așa facem și noi.

Un asemenea comportament trădează mândria care ia forma narcisismului, a unei iubiri de sine sau, cum o numește Sfântul Maxim Mărturisitorul, „filaftia” - rădăcina tuturor relelor, atât față de sinele nostru, cât și față de cei din jur. Iubirea păcătoasă de sine, egoistă, este cea care distruge relațiile dintre noi oamenii și relația dintre noi și Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Sofronie ne spune că celui care se adâncește în pocăință, care își asumă starea de păcătoșenie, îi va da Dumnezeu să urce multe trepte ale bucuriei și ale păcii. Îi va da să cunoască, dacă trăiește în stare de postire și rugăciune, iubirea, să fie aprins de focul dragostei lui Dumnezeu, și inima lui să devină una care vede totul în jur, cu o străvezime cum alții nu pot și nu au acest dar.

Sfântul Cuvios Sofronie să ne inspire fiecăruia dintre noi puterea de a trăi starea de pocăință, de smerenie, pentru a urca treptele bucuriei și ale liniștii, ca Dumnezeu să vină să ne aprindă sufletul de focul dragostei Sale celei dumnezeiești! 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Nicolae Șurubaru, iar la final l-a hirotesit întru protosinghel pe ieromonahul Partenie Dragomir.

După încheierea Sfintei Liturghii, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor a oferit premii în bani și cărți elevilor din județul Vaslui care au obținut premii la faza națională a Olimpiadelor de Religie și Cultură și Spiritualitate.