După Sfânta Liturghie, de la ora 11.30, a început slujba Înmormântării, oficiată în biserica „Sfinții Voievozi”.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre realitatea morții și despre cum ne raportăm la trecerea spre cele veșnice a unei persoane dragi:

„Întotdeauna, când săvârșim slujba de prohodire a cuiva foarte drag sufletului nostru, ne gândim că moartea este un mare intrus în existența noastră, o realitate pe care am dori să nu vină niciodată.

Am vrea să biruiască dragostea, să topească întristarea pe care o aduce moartea.

Din nefericire, primul om din zorii umanității, Adam, nu a făcut ascultare de Dumnezeu. Neascultarea a atras după sine intrarea morții în registrul existenței noastre.

Cât va dura lumea, moartea va fi una din realitățile în fața căreia nu ne vom putea opune, indiferent de starea pe care o avem sau de poziția socială. În fața morții suntem egali. Nu se uită la noi nici dacă suntem inteligenți, bogați, săraci, mai puțin inteligenți sau mai puțin frumoși.

Moartea vine, întotdeauna, prin surprindere. Prin învăluire ne ia viața. Niciunul dintre noi nu poate spune, cu mâna pe inimă, că este pregătit pentru moarte.

Dumnezeu a sădit în firea noastră să iubim viața. Fiind Viața ființială, a sădit dorul pământenilor pentru viață. Ne dăm seama de acest lucru atunci când suntem la căpătâiul unui muribund. Cât de mult își dorește să trăiască și câtă semnificație capătă gesturile cărora nu le-am da, cu alt prilej vreo atenție. Apreciază mângâierea adusă, exprimarea dragostei, apreciază că nu este singur și că cineva îi dă o siguranță sufletească.

Este foarte trist când oamenii mor fără să fie înconjurați de nimeni. Mitropolitul Bartolomeu, fiind întrebat care este cea mai mare tristețe a sa, a răspuns, cu un soi de durere, că cea mai mare tristețe este că părinții lui au murit singuri, dumnealui fiind în închisoare.

Inclusiv atunci când simțim că se apropie moartea, noi vrem comuniune, vrem dragoste, care înseamnă viață”.

Ierarhul Hușilor a făcut referire la faptul că fiecare trecere din această viață a cuiva drag trebuie să ne conștientizeze asupra propriului sfârșit:

„Ori de câte ori participăm la înmormântarea cuiva drag, să ne gândim la și propriul nostru sfârșit.

Nu suntem veșnici. Este foarte important să avem desaga sufletului plină cu fapte bune, cu lumină și dragoste. Pe acestea le vom duce cu noi.

Nu vom lua nimic din această lume, oricât ne-am consuma pentru cele pământești. Luăm cu noi ceea ce am împărtășit sufletește cu cei de lângă noi. Rămâne în urma noastră imaginea faptelor bune. Când moare cineva noi nu spunem câtă avere a avut, cât de inteligent a fost, ci spunem cât de bun a fost, câte fapte frumoase a făcut, câtă dragoste și sensibilitate a avut. Pe acestea le ducem în veșnicie.

Să nu ne gândim că moartea este nu pentru noi. Într-una din stihirile de la slujbă ni se spune că «peste puțin timp toți vom fi pulbere» și că «viața noastră pe pământ este ca o jucărie». «Devenim ceea ce n-am fost, adică țărână, și, din ceea ce suntem, ne stricăm». «Viața este un vis nestătător, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă niciun fel de urmă în urma ei».

Avem nevoie de trezvie, de mai multă atenție pentru cum ne trăim viața, pentru cum încercăm să facem mai mult pentru suflet.

Noi ne lăsăm hipnotizați de tot ce ține de această lume, iar această stare nu ne ajută să avem deschidere înspre cele spirituale.

Noi avem nădejde că moartea nu este ultima realitate. Hristos ne încredințează că moartea este doar mutare într-un alt plan de existență, veșnică, de comuniune cu Dumnezeu.

Ar fi prea trist ca lumea să se termine cu moartea. Sunt atâtea nedreptăți pe care le face omul și pentru care nu dă socoteală în această lume.

Dacă viața s-ar termina odată cu moartea, Dumnezeu ar fi nedrept, pentru că nu-i trage la socoteală pe cei care păcătuiesc în această lume.

Noi spunem că moartea este adormire. Însuși Hristos, când a înviat-o din morți pe fiica lui Iair, a spus celor de față, întristați fiind: «doarme, nu a murit». Unii au râs de El, așa cum poate râd și unii de noi, cei care credem că după moarte este o altă viață, mai deplină, cu Dumnezeu”.

«Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac» (Ioan 11, 25-26)

Ne comportăm ca surorile lui Lazăr, Marta și Maria. După mintea lor, Hristos a venit prea târziu. I-au și reproșat acest lucru lui Hristos: «Doamne, dacă ai fi venit mai devreme, nu L-ai fi văzut pe Lazăr mort, așezat în mormânt, în stare de putrefacție. Hristos fusese anunțat din timp că Lazăr este bolnav.

Însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre. A mai zăbovit. A întârziat pentru a le face părtașe unei realități la care nici ele nu s-au gândit: învierea lui Lazăr. Când au fost întrebate dacă cred în înviere, ele au răspuns că «credem, când va fi sfârșitul lumii». Hristos le răspunde: «acum, cel ce crede în Mine, va învia».

Evanghelistul Ioan ne spune că Domnul a fost foarte delicat. Când a văzut făptura Sa prinsă în chingile morții, a lăcrimat. Așa plânge Dumnezeu la plecarea fiecăruia din lumea aceasta. Dumnezeu nu ne-a creat spre moarte. Noi prin păcat, am introdus moartea în existență.

Ce Dumnezeu minunat avem! Ne gingășește și se poartă cu delicatețe chiar și atunci când noi suntem fără de suflare”.

 Preasfințitul Ignatie a amintit de lucrarea pastorală a părintelui Mihai Căpriță, pe care l-a caracterizat drept un «slujitor bun» al Bisericii:

„Cred că și astăzi Iisus plânge, dar, în același timp, ne dă nădejde că este înviere.

Plânge pentru că noi l-am pierdut pe unul din slujitorii buni ai Bisericii, pe părintele Mihai Căpriță.

Mi-a intrat la suflet ca un om entuziast, dezinvolt, bun și inteligent. După 34 de ani de slujire la altar, a venit acum vremea să slujească în fața altarului ceresc al Tronului Preasfintei Treimi.

Îi mulțumesc pentru slujirea pe care a depus-o în Biserică, pentru jertfa de a-i apropia pe credincioși de cele spirituale. Să îi răsplătească Dumnezeu, cum știe El cel mai bine, pentru tot ceea ce a făcut frumos în această lume.

Să îl odihnească cu drepții, și să îl facă părtaș de slava Sa cea cerească. Familiei îndurerate, Domnul să îi dăruiască mângâiere și încurajare. A vrut să moară acasă, înconjurat de ai săi”.