După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre raportul dintre credință și iubire în viața omului:

«Și văzând credința lor, El le-a zis: Omule, iertate îți sunt păcatele tale» (Luca 5, 20)

Desprindem, din fragmentul evanghelic, atitudinea minunată, frumoasă, a prietenilor unui slăbănog care a fost dus în fața lui Hristos spre a primi vindecare și tămăduire. Prietenii celui infirm, imobilizat pe o targă, au auzit, cu siguranță, de puterea pe care o are Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, de a vindeca bolile, de a tămădui suferințele trupești și sufletești ale oamenilor. 

Hristos era acompaniat, întotdeauna, de foarte multă lume, de o mulțime de oameni care căutau să-L urmeze, să-I asculte cuvântul, și să se hrănească din ceea ce El le grăia. Domnul le vorbea atât de minunat și de frumos, încât mulți din cei care-L ascultau, uitau și să mănânce; uitau și că timpul trece atât de repede și că se face seară. 

Într-un asemenea context, Hristos S-a dus la o casă și a început să le vorbească celor de față. Era foarte multă lume. Folosind o exprimare plastică, erau atât de mulți oameni încât nu aveai loc să arunci un ac. Era dificil să pătrunzi prin mulțime și să ajungi în fața lui Hristos. Cei patru prieteni ai slăbănogului s-au gândit la o modalitate inedită de a ajunge, cu orice preț, în fața lui Hristos, pentru a-l așeza acolo pe cel imobilizat de boală, pentru a primi vindecare. 

În vremea aceea, în Țara Sfântă, casele aveau acoperișurile plate, putând fi luate. Cei patru prieteni s-au gândit să dea la o parte acest acoperiș portabil, și să-l coboare, pe slăbănog, care era așezat pe o targă, pe niște frânghii, pentru a ajunge mai ușor în fața Domnului Hristos. 

Gestul pe care acești prieteni l-au făcut, a fost înțeles de către Domnul, care vede inima și adâncul fiecărui om, ca o prezență a unei credințe extraordinare a acestora. De aceea, și sfinții evangheliști consemnează faptul că „Hristos văzând credința acestora”, i-a spus slăbănogului: „iertate îți sunt păcatele”. Imediat după ce a fost rostit acest cuvânt minunat, vindecător pentru sufletul slăbănogului, acesta s-a ridicat în picioare și, dintr-un infirm, imobilizat pe o targă, dintr-o dată a căpătat vigoare în trupul său și a putut merge pe propriile sale picioare.

Hristos l-a vindecat pe slăbănog ținând cont mai ales de credința acestor prieteni ai lui, credință izvorâtă din iubirea pe care ei o manifestau față de prietenul lor infirm. Dacă nu ar fi avut iubire, nu ar fi avut nici credință că Hristos îl poate vindeca pe prietenul lor.

Iubirea este cea care naște credința în sufletul omului. Cu cât iubim mai mult, cu atât avem credință mai mare. 

Preasfinția Sa a arătat că rădăcina încrederii în celălalt pornește din iubire: 

Raportul dintre iubire și credință este direct proporțional. Putem proba acest lucru și în viața noastră. Oamenii pe care-i iubim foarte mult sunt cei în care avem și încredere. Ne deschidem sufletul, ne încredințăm taina noastră și, cu cât iubim mai mult un suflet și pe cineva, cu atât avem libertatea de a ne deschide total în fața aceluia; nu există niciun fel de graniță, obstacol pe care să-l întâmpinăm în fața celor la care ținem foarte mult. Cum se spune într-o exprimare mai modernă: în fața omului pe care-l iubim, putem să ne vulnerabilizăm, să ne arătăm așa cum suntem, cu neputințele noastre, cu luptele și frământările noastre cele mai personale și intime. Și facem acest lucru foarte ușor; nu avem sentimentul că ne degradăm sau că ne-ar putea judeca pentru că ar vedea în noi neputințe, slăbiciuni; dimpotrivă, vom crede că el va fi cel care ne ajută și ne susține în a găsi o soluție pentru a ne întrema sufletește. 

Așa a fost posibil ca acest slăbănog să fie vindecat, pe temeiul iubirii celor patru prieteni ai săi, iubire care a rodit foarte multă credință. Hristos vede credința fiecăruia dintre noi; cu cât credința noastră este mai intensă, mai ferventă, avem certitudinea că în spatele ei este o iubire pe măsură, ferventă, plină de intensitate.

Când întâlnim pe cineva care are o credință șubredă, fragilă sau inexistentă, este un indiciu că și iubirea lui față de Dumnezeu este fragilă, șubredă sau, dacă nu crede deloc în Dumnezeu, iubirea nu există. Este așa de greu să ai încredere în omul pe care nu-l simpatizezi, sau, mai grav decât atât, în omul pe care-l urăști. Și am spus „grav” fiindcă nu este creștinește să urâm sau să nu avem la inima noastră pe cei din jurul nostru. Trebuie să ne străduim să îi iubim. Însă în cei pe care-i iubim și la care ținem foarte mult, manifestăm foarte multă încredere. 

Este exact ca în povestea aceea în care i se cere unui copilaș, să meargă pe o sârmă care era pusă deasupra unei cascade. Și știa că la capătul acelei sârme era tatăl lui și avea încredere să meargă, fiindcă era așteptat de tatăl lui, care i-a și venit în întâmpinare pentru a-l ajuta să meargă. A putut face acest lucru pentru că era cineva în care avea încredere și nu mai putea fi un obstacol, un pericol în a-și pierde viața, pentru că atât tatăl venea înspre fiul lui, pentru a-l salva de un pericol, cât și fiul se îndrepta spre tatăl lui și avea încredere. Și astfel, avem două iubiri care se întâlnesc într-un punct numit încredere. 

Așa ar trebui să ne raportăm și noi la Dumnezeu: cu multă încredere. Însă aceasta, dacă nu este hrănită, dacă nu are îndărătul ei multă iubire, este o încredere foarte fragilă, șubredă. Acest lucru îl învățăm din experiența atât de frumoasă a celor patru prieteni, care s-au dus în fața lui Hristos cu cel slăbănog, cerând vindecare.

Hristos a văzut credința lor puternică, hrănită de iubirea pe care ei o aveau față de cel care trebuia sa fie vindecat.

Hristos să fie Cel care sporește iubirea noastră și hrănește credința noastră în El.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de apreciere, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Sorin Vână, iar doamnei preotese Corina Daniela Vână i-a oferit distincția de vrednicie „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, a Episcopiei Hușilor.