Din soborul slujitorilor au făcut parte, alături de preoții pensionari, și părinții protopopi Adrian Chirvasă, Andrei Mereuță și Iulian Dumitru Ștefan, și părintele paroh Adrian Buimac.

În omilia rostită după citirea pericopei evanghelice, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre distincția dintre voia lui Dumnezeu transmisă în mod clar în paginile Sfintei Scripturi, și interpretările subiective ale oamenilor, cu pretenție de autoritate biblică:

«Și a zis Domnul: „De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura și cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni» (Isaia 29, 13) 

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre o distincție esențială între ceea ce constituie adevăr revelat - gândul lui Dumnezeu, și mentalitatea noastră afectată de păcat - care folosește drept paravan gândul lui Dumnezeu sau textul insuflat al Scripturii. Este unul dintre păcatele pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a demascat în toată hidoșenia și falsitatea lui, în fața cărturarilor și fariseilor. Aceștia puneau accent pe ceea ce era secundar, nesemnificativ, neglijând ceea ce merita cu adevărat să fie luat în seamă.

Mântuitorul dă un exemplu foarte concret în momentul în care le reproșează cărturarilor și fariseilor - oameni foarte inteligenți și învățați, atitudinea pe care o aveau: dacă un anumit evreu avea o sumă de bani sau un bun material asupra căruia rostea cuvântul „corban” care înseamnă „ofrandă”, adică „i-am dăruit lui Dumnezeu”, fariseii și cărturarii erau în stare să-i determine pe cei care dețineau aceste bunuri, ca în situația în care părinții lor aveau nevoie de un ajutor concret, să nu-i ajute pe cei din urmă, tocmai din cauza faptului că acea sumă de bani sau bun material era dăruit lui Dumnezeu. 

Ca să simplific, să presupunem că am fi trăit în vremurile biblice și în clipa în care dumneavoastră aveți agonisită o anumită sumă de bani, unul dintre cărturari și farisei v-ar fi spus să rostiți asupra acestora cuvântul „corban”, adică „îi dăruiesc lui Dumnezeu”. Dar unul dintre părinții dumneavoastră se îmbolnăvește și are nevoie de această sumă de bani pentru tratament, însă dumneavoastră veți spune că „nu, eu i-am dăruit lui Dumnezeu”. „Tata, mama, părintele meu, oricare dintre ei poate să moară, eu nu mă îngrijesc de ei și de sănătatea lor”. Puneau faptul de a ține cont de ceva care era atât de nesemnificativ și de mărunt mai presus de ceea ce înseamnă viața unui om. 

Desigur, ne putem gândi că dacă era dăruit lui Dumnezeu, cum ar putea fi mărunt sau nesemnificativ – însă acești cărturari și farisei neglijau ceva foarte important, tot de la Dumnezeu, anume una din poruncile din Decalog „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mulți ani pe pământ” - cinstirea aceasta poate lua multe expresii concrete. 

Domnul Hristos, Cel care știe esența acestei porunci și esența Decalogului, îi pune în fața unei situații atât de concrete, prin care acești cărturari și farisei neglijau ceea ce era important, adică să-și cinstească părinții. În sensul că pentru ei nu era importantă ideea că au dăruit ceva lui Dumnezeu cât tendința de a agonisi, de a strânge bani, de a se îmbogăți, cu alte cuvinte, în termeni moderni am spune noi, de a fi corupți. În numele acestei corupții, ei invocau obiceiuri care aveau îndărătul lor o anumită substanță, un anumit conținut spiritual, dar care era fals și intra în coliziune cu ceea ce Dumnezeu a poruncit - adică să-i cinstim pe părinții noștri și să o facem la modul cât se poate de concret și să nu invocăm absolut nimic care ar fi un obstacol în această împlinire a poruncii.

Vă mai dau un exemplu, tot din Sfânta Scriptură. Tot Domnul Hristos le reproșa unora dintre contemporanii Săi că idolatrizează cinstirea sâmbetei. Și dă un exemplu clar, explicit: „Voi vă hrăniți animalele voastre în zi de sâmbătă, pentru că ele nu pot să raționeze că este ziua de sâmbătă”. Evreii în ziua de sâmbătă nu aveau voie să facă absolut nimic, niciun fel de lucrare a mâinilor sau ceva care să fie expresie a muncii lor fizice. Și Domnul Hristos, într-un context în care a vindecat un om de o boală care îi genera multă suferință, ne dă acest exemplu foarte concret. El le spune că este mai importantă vindecarea unui om în comparație cu ținerea sâmbetei. 

Este ca și cum, de exemplu, primiți acum în timp ce sunteți la Liturghie, un telefon sau un mesaj că unul din membrii familiei are nevoie urgentă de dumneavoastră și poate viața lui depinde de câteva secunde, în care noi trebuie să-i fim aproape. Vom spune că nu, stăm la Sfânta Liturghie, suntem ai lui Dumnezeu integral, nu ne interesează ce se întâmplă cu cel care are nevoie de noi? Aceasta nu e o abordare corectă. Pentru că liturghie este și să ai dragoste față de aproapele tău, să-l susții în momentele de cumpănă, de încercări; lăsăm rugăciunea și mergem și continuăm împlinirea acelei rugăciuni care trebuie să fie expresia dragostei, ajutându-l pe cel ce are foarte mare nevoie de noi. Evident că nu vom lăsa niciodată Liturghia pentru a ne duce la piață să ne facem cumpărăturile sau să ne uităm la televizor. Dar când e vorba de viața unui om, de un suflet, este clar că fiindu-i aproape este ca o Liturghie.

Preasfinția Sa a atras atenția asupra riscului de a pune pe seama voii lui Dumnezeu atitudini și cerințe care nu au un fundament spiritual real:

Transpunând mai concret și mai aproape de noi, de multe ori putem invoca numele lui Dumnezeu, anumite temeiuri biblice în numele cărora, de fapt, să scoatem în evidență un comportament uman, o reacție umană de-a noastră, care poate intra într-o contradicție flagrantă cu ceea ce vrea Domnul cu adevărat.

De aceea Domnul Hristos citează textul din cartea profetului Isaia (29, 13) în care spune că „poporul acesta Mă cinstește cu buzele dar inima lui este foarte departe”. Adică putem vorbi foarte frumos și în deplină consonanță cu ceea ce conține Sfânta Scriptură, cu ceea ce a rostit Dumnezeu, dar, de fapt la nivelul practicii noastre, să fie o discordanță imensă, să fie un imens divorț. 

Lampa de control după care ne putem da seama de acest divorț este dragostea. Gândul lui Dumnezeu niciodată nu dezbină, nu rănește și nu zdrobește. 

Zdrobește, fărâmițează sau rănește doar propria noastră interpretare pe care o putem face în mod fals cu privire la cuvântul lui Dumnezeu - și în numele acestuia să credem și să considerăm că tot ceea ce facem noi este o expresie fidelă a cuvântului Domnului când, de fapt, roadele se văd foarte concret după ceea ce facem, prin cuvintele noastre care pot zdrobi, pot răni, pot macula viața unui om fără să aibă legătura cu ceea ce vrea Domnul de la noi.

 A căuta dragostea față de fiecare este o harismă - a ști care este esența vieții. 

Noi ne pierdem în multe nimicuri, în bârfe, colportăm, le credem foarte ușor, nu le mai supunem niciunei forme de îndoială sau de critică, pur și simplu le asimilăm în viața noastră. Or, toate ar trebui trecute prin acest filtru, ca într-o hârtie de turnesol în sens pozitiv, în turnesolul acesta al iubirii, să vedem prin lentila dragostei tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Apoi să ne pronunțăm cu privire la un anumit aspect al vieții noastre. 

Domnul Hristos ne spune că nimic care intră din afară în om nu-l poate murdări. Doar ceea ce iese din el, dacă nu este corespunzător, fidel și în concordanță cu Evanghelia, murdărește. Doar ceea ce iese din inima omului fie poate să fie ceva frumos, luminos, minunat, deosebit, sau să murdărească. 

Noi exprimăm, prin cuvintele și prin faptele noastre această murdărie sau frumusețe a inimii noastre. Acestea sunt cele care se răsfrâng asupra semenilor noștri. De aceea, pentru Hristos nu era esențial dacă cineva se spăla pe mâini, așa cum o cerea datina atunci, sau de a spăla vasele, paharele, urcioarele, înainte de a fi folosite în cult. Esențialul era ca inima omului să fie curată și frumoasă, spălată. Este ceva comparabil cu momentul în care vă apropiați de împărtășanie și grija unora este să aibă lumânare în mână, sau să nu se stingă lumânarea și nu atât ca să aibă lumină în suflet. Și de unde ne dăm seama că s-ar putea ca accentul să cadă pe faptul că trebuie să aibă lumânarea aprinsă? Dacă cumva cineva, din greșeală, fiind puțin în îmbulzeală, se împinge în cel de dinainte, celălalt ripostează, se împinge, deși el se află acolo în imediata apropiere de Sfântul Potir. Nu are starea adecvată de a se purta conform cu Cel pe care vrea să-L primească, adică conform cu Domnul Care este răbdarea, multă smerenie. Acesta este un mic exemplu, foarte banal, dar adesea din aceste aspecte banale ale noastre putem extrage și să ajungem la o concluzie în ceea ce privește modul în care ne trăim viața. 

 Să ne rugăm Domnului să nu cădem în această capcană, de a ne erija în cei care ne întemeiem pe textele Scripturii, pe învățătura Bisericii noastre, când de fapt cuvintele, ceea ce noi rostim, modul în care ne purtăm, rănește, fărâmițează și zdrobește sufletul unui om.

Să avem întotdeauna această lentilă a dragostei în tot ceea ce facem noi. 

După Sfânta Liturghie a urmat întâlnirea familiilor preoților pensionari în cadrul unei agape organizată de Centrul Eparhial.