Alături de Preasfinţia Sa, din soborul slujitorilor Catedralei, a făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

În omilia rostită, Ierarhul Huşilor a vorbit despre vocația pe care creștinii, ca ucenici ai lui Hristos, trebuie să o dobândească în raport cu cei suferinzi:

„Pericopa evanghelică ni-L descoperă pe Hristos ca fiind Cel care îi caută pe cei în suferinţă, ca fiind Cel care dăruieşte linişte celor care sunt răvăşiţi şi ca Cel care dă curaj celor deznădăjduiţi.

Hristos i-a căutat întotdeauna pe cei suferinzi, mai cu seamă pe cei care erau marginalizați, desconsiderați de lume.

Menirea fiecăruia dintre noi, ca cei care suntem ucenici ai lui Hristos, este să îi căutăm pe cei suferinzi. Să le dăm întotdeauna curaj celor care sunt desconsideraţi de lumea aceasta, dispreţuiţi de cei care poate se consideră superiori din punct de vedere al statutului social, intelectual sau din alte puncte de vedere!

Întreaga activitate a Mântuitorului Hristos a fost pe lângă cei sărmani, pe lângă cei neajutorați. Hristos S-a aplecat asupra suferinței celor doi orbi și a  omului mut din pericopa evanghelică de astăzi. Cei doi orbi probabil au auzit de Hristos, pentru că i se adresează foarte frumos, rostind o rugăciune atât de profundă, pe care au preluat-o isihaștii, cei care se îndeletniceau cu câștigarea păcii inimii.

Câți dintre noi mai avem drept deziderat al vieții noastre să câștigăm pacea inimii, a gândurilor și a sufletului nostru?”

Părintele Episcop Ignatie, pornind de la credinţa sinceră şi profundă, manifestată de cei doi orbi vindecaţi de Hristos, a arătat că omul cu adevărat credincios nu are nevoie de justificări şi detalieri asupra modului cum crede, ci măsura credinţei fiecăruia se descoperă prin faptele săvârşite:

Cei doi orbi Îi spun: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de noi!” Hristos le pune o întrebare esenţială: „credeţi voi că pot să fac Eu aceasta?”Era un mod de a verifica credința lor. Hristos, Dumnezeu-Omul stia ce este în inima omului. Nu avea nevoie de exprimarea prin cuvinte a ceea ce era în inima lor. Știa că acești doi orbi aveau credință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin această întrebare, Hristos nu a făcut altceva decât să-i facă pe cei doi orbi să simtă strălucirea credinţei lor şi să îi îmboldească spre mai multă râvnă pe cei care erau de faţă.

Orbii răspund cu promptitudine, încât pe noi, cei de astăzi, ne minunează. Vindecarea pe care o cer este direct proporţională cu credinţa din sufletul lor.

 „Hristos nu are nevoie, din partea noastră, de păreri, de opinii, în ceea ce priveşte credinţa. El are nevoie de însăşi credinţa noastră. Cei doi orbi nu s-au lansat în tot felul de explicaţii în ceea ce priveşte credinţa. Ar fi putut să-i explice, să-i detalieze lui Hristos cum cred ei și de unde au învățat să fie credincioși. Un om credincios niciodată nu face caz de credinţa lui!

În momentul în care introducem părerile noastre despre credinţă, nu facem altceva decât să ne distanţăm de profunzimea ei. Părerile despre credinţă sunt cele care au instaurat superstiţiile. Acordăm o importanţă mai mare formei credinţei decât conţinutului ei. Forma este cea care înghite conţinutul şi profunzimea credinţei. Dumnezeu ne cere pur şi simplu să ne trăim credinţa. Un om credincios este la fel ca un om smerit. Niciodată un om smerit nu va spune despre sine că este smerit.”

Totodată, Preasfinţia Sa a subliniat corespondenţa directă dintre credinţă şi faptă, faptele fiind cele care descoperă celorlalţi măsura reală a credinţei noastre:

„Credinţa se trăieşte în profunzimea inimii noastre. Lăsăm ca însăși credinţa să vorbească prin faptele noastre. Ne înşelăm spunând că avem o relaţie personală cu Dumnezeu şi ne rugăm fiecare acasă, fără să se vadă concret această credinţă.

Credinţa trebuie să se vadă prin fapte. Să grăiască faptele, nu cuvintele! Nu avem nevoie să demonstrăm prin cuvinte credinţa pe care Dumnezeu a aşezat-o, în dar, în inima noastră. Avem nevoie doar să mărturisim credinţa prin cuvinte, nu să vorbim despre cum credem.

Câteodată, credinţa noastră este cam necreştinească, pentru că nu se răsfrânge şi în viaţa noastră concretă. Venim la Liturghie dar, în familie, nu ne comportăm conform credinţei pe care încercăm să o aprofundăm în biserică. La locul de muncă suntem răutăcioși, cârtim, colportăm bârfe. Cum se vede, în viața de zi cu zi, credința despre care facem caz? Cum reușim să devină faptă, realitate concretă? Cum ne comportăm chiar față de cel care ne dușmănește, care ne desconsideră, care batjocorește bunătatea noastră? Răspundem cu aceeași monedă? Nu suntem ucenicii lui Hristos, dacă nu reușim să ne comportăm altfel decât cel a cărui inimă este una necreștinească și se manifestă ca un om nebotezat, care nu este ucenicul lui Hristos!

Hristos nu are nevoie de părerile noastre. El are nevoie de însăşi credinţa noastră!”