În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a descris atitudinea Mântuitorului în fața morții prietenului Său, Lazăr:

«Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» (Ioan 11, 40)

Sâmbăta premergătoare marelui praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, ne aduce aminte de învierea lui Lazăr, prietenul lui Hristos.

Din punct de vedere liturgic, sâmbăta lui Lazăr este ca o duminică. Textele de slujbă de la Utrenie, chiar și partea de final, sunt identice cu cele din zilele de duminică - în care noi prăznuim Învierea lui Hristos.

În această zi, prin învierea lui Lazăr, surorile lui Marta și Maria și toți cei care au fost prezenți la această minune, au văzut slava lui Dumnezeu.

Hristos a fost anunțat de cei în casa cărora mergea adeseori, că Lazăr este bolnav. I s-a adresat rugămintea să vină să facă ceva, să îl vindece de boală pe prietenul Său.

Hristos întârzie intenționat. Le spune ucenicilor Săi că moartea lui Lazăr este cea prin care Dumnezeu-Omul se va preaslăvi.

Va ajunge în Betania la patru zile după ce Lazăr a murit. La intrarea în sat, Marta Îi reproșează: «Doamne, dacă ai fi fost aici, Lazăr, fratele nostru, nu ar fi murit».

Din nefericire, noi credem, în puținătatea minții noastre, că Dumnezeu nu este întotdeauna prezent în viața noastră, atunci când avem cea mai mare nevoie. Considerăm că nu ne răspunde solicitărilor și dorințelor noastre - așa cum credem noi de cuviință -, cu maximă promptitudine și eficiență.

Avem o asemenea abordare. Am vrea ca Domnul să fie «eficient» în funcție de doleanțele și mentalitățile noastre. Am vrea să fie un «personaj» de care să dispunem, ori de câte ori credem că avem nevoie.

Din dialogul avut cu Marta și Maria ni se relevă faptul că Dumnezeu este foarte delicat. Nu ne «trage de urechi» când noi avem cutezanța de a-L pune la punct și de a-I cere socoteală de faptul că nu intervine atunci când noi credem că avem cea mai mare nevoie.

Domnul, în delicatețea Sa, ne lasă cu neputința pe care o avem, fără să ne reproșeze ceva.

Hristos o întreabă pe Marta dacă crede în înviere, iar aceasta Îi răspunde, cum am fi răspuns și noi: «da Doamne, cred în înviere, -care va avea loc la sfârșitul lumii.

În fața unui asemenea răspuns, Domnul îi spune: „Eu sunt Învierea și Viața, oricine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.

Textul evanghelic de la sărbătoarea învierii lui Lazăr ne spune că învierea este slava lui Dumnezeu. Înviindu-L pe Lazăr, Dumnezeu-Omul ne face părtași slavei Sale.

Preasfinția Sa a explicat gestul lui Hristos de a lăcrima în fața mormântului lui Lazăr, chiar dacă în câteva clipe urma să îl învieze:

În fața mormântului lui Lazăr, Hristos a lăcrimat. De ce? Pentru că și-a văzut făptura prinsă în chingile morții, pentru că și-a văzut făptura atinsă de putrefacție.

Marta chiar Îi spune lui Iisus că nu poate deschide ușa mormântului, căci Lazăr este mort de patru zile și miroase greu. În fața unui asemenea cuvânt, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, lăcrimează.

Aceste lacrimi nu sunt numai ale firii omenești, ci sunt ale Dumnezeului-Om. Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu a unit, în Persoana Sa, firea omenească cu cea dumnezeiască. Tot ceea ce săvârșea Hristos era atât a lui Dumnezeu, cât și a omului. Erau lucrări teandrice (divino-umane).

Lacrimile lui Iisus în fața mormântului lui Lazăr au fost ale lui Dumnezeu-Omul. Dumnezeu nu l-a creat pe om spre stricăciune și ca să fie prins de moarte - acest vrăjmaș introdus în existența noastră în urma neascultării lui Adam.

Am fost creați ca să fim părtași slavei lui Dumnezeu. Moartea pune o stavilă în fața acestei părtășii a noastre cu slava lui Dumnezeu. De aceea Hristos o întreabă pe Marta dacă nu crede că, prin înviere, va vedea slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu-Omul înlătură moartea spirituală – cea cauzată de păcate și patimi. Când păcătuim, murim, ne sinucidem spiritual. Nu mai suntem vii. Când murim față de păcat, prin harul lui Dumnezeu înviem și vedem slava Lui.

Hristos lăcrimează la moartea fiecărui om, până la sfârșitul umanității. Lăcrimează pentru că atâta timp cât este păcatul, va fi și moartea.

Părintele Episcop Ignatie a amintit de puterea lui Hristos de a schimba conținutul morții, dar și de nestatornicia oamenilor:

Învierea lui Lazăr este o încredințare că și noi vom fi înviați.

Când Dumnezeu-Omul întâlnește disperarea și stricăciunea din lumea aceasta, le poate schimba.

Prin Învierea Sa, a schimbat conținutul morții. Ea nu mai este un punct terminus, ci deschidere spre o altă perspectivă, dimensiunea vieții veșnice și vederea slavei lui Dumnezeu, pentru care am fost creați.

Acesta este rostul nostru, al celor care vrem să ne unim cu Hristos – să căutăm să vedem slava Lui, să ne împărtășim de energiile necreate, de harul Lui. Prin venirea harului dumnezeiesc, noi înviem.

Părintele Alexander Schmemann ne spune că începând cu această sâmbătă, «moartea a început să tremure, să nu se mai simtă atât de puternică în fața lui Hristos, care este Viața veșnică».

Oamenii au fost impresionați de această minune la care au fost martori, pentru că s-au lăsat atinși de slava lui Dumnezeu.

Însă au fost nestatornici și imprevizibili, ființe de tranzit. Nu a stăruit în ei harul, din pricina neputinței și a păcatului. Parte din cei care strigau cu frenezie: «Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului», vor striga, cu aceeași intensitate, dar cu răutate, în Vinerea mare: «răstignește-L, răstignește-L».

Ori de câte ori ne vom strădui să biruim patimile - cărora le suntem sclavi și pe care le slujim -, vom învia și vom vedea slava lui Dumnezeu.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe tânărul teolog Andrei Maga.