Duminică, 28 august 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat slujba de sfințire a bisericii cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Soborul Sfântului Ioan Botezătorul” din Parohia Tutova, Protopopiatul Bârlad. Cu acest prilej, sfântul locaș a primit ca ocrotitor și pe Sfântul Paisie de la Neamț.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Vasile Lăiu și părintele Liviu Barbu, de la Parohia „Dobroteasa”, din București.

După slujba de sfințire a bisericii și a clopotniței, a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea lăcașului de cult. Răspunsurile liturgice au fost date de membrii corului „Aletheia” din Iași.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre tipologia celor care uită, în relația cu semenii lor, pe care îi desconsideră, binele de care au beneficiat:

«Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» (Matei 18, 33)

Parabola pe care a rostit-o Domnul Hristos, în fața contemporanilor Săi, poartă denumirea de „Pilda datornicului nemilostiv”, a celui care nu a reușit să dăruiască iertare, așa cum și el, la rându-i, a primit-o, atunci când a avut nevoie de aceasta.

Ni se spune că o slugă datora stăpânului său, un împărat, zece mii de talanți – o sumă imensă pentru vremea respectivă. Nu știm exact din ce erau confecționate aceste monezi.

Această slugă s-a dus la împărat să ceară milă, îngăduință, ca să-i fie iertată datoria – lucru care s-a și întâmplat. În generozitatea sa, împăratul i-a iertat această datorie imensă.

Cu inima plină de bucurie – așa cum am fi trăit toți o asemenea stare, când cineva ne-ar ierta ceva care îi datorăm –, această slugă a plecat înspre casa sa. În câteva secunde, este abordat și el, la rându-i, de o persoană care îi datora o sumă nesemnificativă – o sută dinari.

Pentru vremea respectivă, dinarul era echivalentul unei zile de muncă, deci, această persoană îi datora, într-un fel, o sută de zile de muncă, dacă n-ar fi putut să restituie suma.

Ce atitudine are cel care a beneficiat de „arderea” unei datorii imense, incomparabil mai mari decât cea care i-a fost cerută, în câteva clipite, să ierte? Comportamentul acestui personaj s-a dovedit a fi unul de mojic. Acest termen descrie cel mai bine această tipologie de oameni, care beneficiază de bunătate, de dragoste, de clemență, de respectarea libertății lor, însă ei, cu cei care sunt în subordinea lor, se comportă extrem de aspru, extrem de nedemn față de iertarea de care au beneficiat.

Dacă am echivala suma de zece mii de talanți în dinari, ar fi cam șase milioane de dinari – o sumă exorbitantă, în comparație cu cei o sută dinari pe care îi datora acea persoană care l-a rugat insistent să o ierte.

El nu a vrut să ierte, cu toate că a beneficiat de iertare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu am putea spune că suferea de amnezie, și ar fi uitat atât de repede, pentru că iertarea care i s-a cerut s-a întâmplat la câteva secunde.

Prin urmare, atitudinea acestuia – îl strângea de gât, obligându-l pe cel care îi datora numai o sută de zece dinari, să-și achite datoria – este foarte contrastantă, revoltătoare și jignitoare, în comparație cu ceea ce el a beneficiat, cu câteva secunde înainte.

Din nefericire, găsim, la fiecare pas, această tipologie de oameni – care uită binele, bunăvoința, decența, respectul cu care ei sunt tratați. Este tipologia celor care vor, cu orice preț, să aibă o victimă sub ochii lor, pe care să o preseze, să o obosească psihic, să o calomnieze și să-i distrugă viața.

Nu mai contează dacă ei, la rându-i, beneficiază, din partea celor care le sunt superiori, de o atitudine binevoitoare, de multă înțelegere și compasiune. Uită și se comportă într-o manieră extrem de nedemnă față de ei.

Acest personaj, care s-a comportat extrem de urât față de cel care îi datora o sumă mult mai mică decât i-a fost lui iertată, nu a știut să prețuiască iertarea primită din partea împăratului.

A tratat iertarea ca pe un drept al lui, care i se cuvenea în mod natural, și nu ca pe un semn al bunătății exclusive a inimii împăratului. Nu a simțit această iertare, în inima sa, ca pe un dar gratuit, ci ca pe o obligație de care ar fi trebuit să se achite împăratul.

Preasfinția Sa a arătat că iertarea adevărată nu pune nicio condiție:

Datornicul nemilostiv, răutăcios și mojic, care a uitat atât de repede bunătatea de care el s-a bucurat, nu a înțeles mecanismul iertării, nu a înțeles cum să-și asume această iertare, la nivelul vieții lui personale. Credea că este un drept al lui, și o obligație a celui care trebuia să i-o acorde, indiferent de circumstanțe.

A ierta nu înseamnă acest lucru. A ierta înseamnă – cum frumos se exprima cineva – a căuta să vindecăm rănile. Prin iertarea acordată, nu facem altceva decât să îmbobocească iubirea în sufletul celui care ne cere acest lucru.

Iertarea nu are nevoie de nicio condiție. Din păcate, noi suntem obișnuiți să iertăm condiționat, și invocăm, în funcție de mentalitatea noastră și de prejudecățile pe care le avem, un noian de motive, pentru a acorda iertarea cuiva. Nu o facem cu ușurință, nu o dăruim cu toată inima noastră, ci punem foarte multe stavile, adică încurcăm acest mecanism al iertării adevărate.

În momentul în care condiționăm iertarea de ceva anume, aceea nu mai este iertare. Vrem să transmitem că facem un mare favor unei „gâze” care se află în fața noastră. Noi suntem „marele elefant”, care dispunem de viața celui care stă și cerșește iertarea din partea noastră. Este o atitudine de aroganță, sub masca unei bunăvoințe.

Înainte de a acorda iertarea, noi facem morală serioasă și așteptăm roadele schimbării unui om. Toți cădem într-o asemenea capcană – moralizăm, le aducem aminte ,celor care ne-au greșit, cât de mult ne-au rănit și cât de mult ne-au întunecat sufletul, ca, mai apoi, să le acordăm iertarea.

Mai grav este atunci când nu acordăm iertarea celor care ne-o cer, crezând că această iertare nu este prețuită și nu valorează ceva pentru aceia.

Dumnezeu ne învață că noi trebuie să iertăm necondiționat. Este foarte greu, mai ales când o persoană de lângă noi recidivează în greșelile sale, și ne gândim că poate acea iertare este una doar formală (aparentă), fără niște consecințe concrete de schimbare a vieții celui care ne greșește.

Cu toții, când ne spovedim, mergem și Îi cerem iertare lui Dumnezeu, pentru aceleași păcate, pe care le-am mai făcut, poate, de foarte multe ori. Ne bucurăm când mergem în fața duhovnicului și primim iertare.

Dumnezeu nu ne va spune: „Te iert, numai dacă te schimbi.”. Nu găsim un pasaj evanghelic în care Iisus să le spună celor care au cerut iertare de păcate, condiționându-i: „Îţi voi ierta păcatele, doar după ce îţi schimbi viaţa”. Raportul este invers: „Iertate îţi sunt păcatele tale, dar ai grijă, de acum încolo, să nu le mai faci”.

Dorinţa de îndreptare vine imediat după iertarea deja acordată. Nu este pusă drept condiţie, aşa cum procedăm noi, oamenii.

În „Parabola datornicului nemilostiv”, Dumnezeu este extrem de generos. Aşa s-a întâmplat cu acest datornic – s-a pus în genunchi, s-a umilit, cerând absolvire de datoria imensă, şi, la câteva clipe, un alt personaj, parcă ar fi vrut să-i spună acestui om: „Eu sunt oglinda a ceea ce ai făcut tu, înainte cu câteva minute. Şi tu ai făcut acelaşi lucru”.

Însă omul nu ştia, dar cel în cauză ştia foarte bine că, aşa cum el a căzut în genunchi, câteva clipe, la fel îl vedea pe cel care îi datora acea sumă mică de o sută de dinari. S-a văzut în oglindă pe sine însuşi, dar, din păcate, nu a dăruit iertarea, pentru că nu a înţeles mecanismul iertării – că nu are nevoie de condiţii.

Când ni se spune că„ noi trebuie să iertăm, precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri ne iartă”, nu înseamnă că Dumnezeu ne iartă în felul în care o facem noi, ci că noi trebuie să luăm aminte la Dumnezeu. Exemplul este Dumnezeu, nu noi.

În rugăciunea „Tatăl nostru”, spunem: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Să nu credeţi că Dumnezeu ne iartă în felul în care cerem noi, în această rugăciune. Întotdeauna ne iartă mult mai mult decât o facem noi.

Această cerere, din rugăciunea „Tatăl nostru, ne este adresată nouă, ca să luăm aminte cum iartă Dumnezeu, şi cum ar trebui să iertăm şi noi semenilor noştri care ne greşesc. Noi ne amăgim. Dumnezeu ne iartă cu mult mai multă generozitate, mai ales când nu merităm lucrul acesta.

Cel mai elocvent exemplu este jertfa de pe Cruce – Hristos ne-a iertat de răutăţile noastre, de mojicia şi de lichelismul nostru, când a rostit acea rugăciune: «Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!».

Cum S-a comportat Hristos când cei de la picioarele Crucii Îi vorbeau urât, Îl scuipau, Îl batjocoreau, Îl răstigneau, şi, când Îi era sete, în loc să-I dea apă, I-au dat oţet şi fiere? Le-a ţinut morală? A încercat să le demonstreze cât bine a făcut El, câte minuni, sau cât de frumos le-a vorbit?

Nimic din toate acestea. S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl şi a spus: „Doamne, iartă-le!”, dar nu peiorativ, nu de pe o poziţie de aroganţă şi de superioritate, ci ca o rugăciune: „Doamne, iartă-i, că ei nu-şi dau seama că Eu, pe Cruce, acum, îi iubesc cel mai mult, le dăruiesc cel mai mult din dragostea Mea”.

Ne-am obişnuit cu un asemenea comportament, încât, dacă cineva dă cu o pietricică în noi, suntem atât de sensibili și ne supărăm atât de mult, încât noi întoarcem pietroiul şi suntem în stare să nu iertăm o mică greşeală. Mai mult, nu iertăm nimic din ce ne va greşi acea persoană, şi pândim – ca nişte vampiri, din mitologie, care se hrănesc cu sângele oamenilor.

Ierarhul Hușilor a descris profilul celor care, deși primesc multă iertare, nu au același comportament față de semenii lor:

Această tipologie de oameni, care practică acest lichelism şi această mojicie, sunt necruţători, extrem de duri cu cei care sunt în subordinea lor. La rându-le, sunt foarte linguşitori.

De aceea, când vedeţi pe cineva linguşitor, căruia „îi curge mierea din gură”, să nu-l credeţi, pentru că o face doar pentru interesul propriu – să câştige, să obţină ceva de la superiorul lui. Cu cât este mai linguşitor, cu atât îi va agresa, îi va presa, îi va teroriza şi se va comporta ca un dictator cu cei care sunt în subordinea lui.

Datornicul nemilostiv, când s-a dus să ceară clemenţă, era, de fapt, un mare linguşitor – îl interesa doar să-i fie iertată datoria lui. Nu înţelegem altfel comportamentul lui de după doar câteva clipite. A obţinut ceea ce a vrut el, şi, când a revenit întru ale sale, şi-a pus în activare toată răutatea sufletului său faţă de cel care îi datora acea sumă.

Un asemenea comportament este și din cauza faptului că noi credem că totul ni se cuvine, că avem, exclusiv, numai drepturi, şi ceilalţi au, în mod obligatoriu, numai obligaţii faţă de noi. (Am inventat un cuvânt pentru aceasta – „misecuvenism”).

Cu cât ne comportăm mai elegant cu cineva, cu cât îl punem mai mult în valoare, cu cât scoatem la lumină lucrurile frumoase pe care le are, cu cât îl facem să strălucească, cu atât el crede că i se cuvine, şi, după aceea, ni se urcă în vârful capului şi, dacă ar putea, ne-ar asfixia. Nu mai vede nimc din ceea ce a primit, şi faptul că îi datorează formarea spirituală unui om care a văzut lumina în sufletul lui. Odată văzându-se strălucit, dintr-odată, crede că i se cuvine absolut totul.

Cu cât suntem mai binevoitori şi îl ajutăm pe cel de lângă noi să fie strălucitor, cu atât acela ne va orbi, va căuta să ne înăbuşe, crezând că punctul în care el a ajuns deja îi aparţine şi nu mai datorează nimănui recunoştinţă, în niciun fel.

Găsim peste tot, la fiecare pas, asemenea tipologii de oameni care se comportă cu aroganţă faţă de cei cărora le datorează foarte mult – şi bunăvoinţă, şi formare biografică.

Iertarea se acordă necondiţionat. Nu există: „Te iert, pentru că...”. Iertarea se acordă, pur şi simplu.

Iertarea vindecă foarte multe răni şi face să îmbobocească iubirea, atât în sufletul celui care a greşit, cât şi în sufletul celui care o acordă.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a oferit Diplome de ctitor celor care s-au implicat în edificarea lăcașului de cult, iar pe părintele paroh Ioan Popa l-a hirotesit întru iconom.

Ultimele articole