Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele Zaharia Curteanu, exarhul mănăstirilor din Episcopia Hușilor, și părintele stareț Timotei Condurache.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre smerenie ca fiind una din caracteristicile esențiale ale celor care au devenit martiri:

«Dacă rămânem întru El, vom și împărăți împreună cu El; de-L vom tăgădui, și El ne va tăgădui pe noi. Dacă nu-I suntem credincioși, El rămâne credincios, că nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuși» (II Timotei 2, 12-13) 

Astăzi este ziua de pomenire a unuia dintre martirii Bisericii lui Hristos, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, tămăduitorul de boli sufletești și trupești sau, cum este numit în slujba dedicată lui, doctorul fără de arginți.

S-a impus în conștiința Bisericii și se bucură în continuare de o cinstire aparte pentru că inima sa, viața sa erau pline de iubirea lui Hristos. Martirii nu ar fi putut să-L mărturisească în fața celor care erau ostili credinței creștine dacă inima lor nu era plină de iubirea față de Hristos. 

Folosim adeseori termenul de „martir” fără să facem o corelație foarte importantă: cuvântul „martir” face parte din aceeași rădăcină cu cuvântul „mărturie” sau „martor” - în sensul că martirul este cel care dă mărturie despre cel pe care-l iubește foarte mult și pe care nu-l poate trăda în nicio secundă.

Martirul este cel care dă mărturie despre cel care locuiește în inima lui. În cazul nostru, martirii sunt cei care au dat mărturie despre Mirele inimilor lor, Iisus Hristos, pe Care nu L-au trădat în nicio secundă, nu s-au dezlipit de El; prin nimic din cele tainice ale inimii lor nu au lăsat impresia că ar putea exista vreo intenție ascunsă de a renunța la credința creștină. 

Această iubire a lui Hristos le dădea curaj, putere și, mai presus de toate, o stare de smerenie aparte. Spun „smerenie” aparte pentru că nu acceptau să fie numiți cu numele de „mucenici” sau de „martiri”. Avem, în acest sens, consemnate în scrierile despre viețile martirilor, faptul că ei nu considerau că merită o asemenea cinstire. Puneau totul pe seama lui Hristos, Care locuia în inimile lor și Care suferea și pătimea împreună cu ei. 

Nu-și arogau un statut privilegiat în comparație cu ceilalți creștini; dimpotrivă, aveau limpede în minte că această mărturisire va atrage după sine consecința pierderii vieții lor. 

Din păcate noi ne disociem față de ei. Avem un comportament în contrast față de aceștia. Când suferim cât puțin pentru Domnul, ne împăunăm, ne mândrim și ne autointitulăm ca cei ce suntem prigoniți în numele lui Iisus Hristos. Adoptăm atitudinea celui care este victimă, celui care este agresat în numele valorilor Evangheliei lui Hristos. 

Dacă am citi cu atenție viețile martirilor, ale sfinților, noi nu ne-am atribui acest statut, ca cei ce suntem prigoniți în numele lui Hristos sau cei care suferim sau suntem ironizați persiflați pentru că-L iubim pe Hristos. Am considera, dimpotrivă, că este o mare cinste care nu ne aparține nouă, ci Însuși Domnul este Cel care ne dă puterea să-L mărturisim, să suferim o prigoană, o ocară, un stigmat pe care-l pune cineva pentru faptul că noi aparținem Bisericii lui Hristos. 

Martirii Bisericii lui Hristos au ajuns până într-un asemenea punct încât nici măcar faptul că ei își dădeau viața pentru Acesta nu considerau că este meritul lor, deși stătea în exercițiul libertății lor, dovadă că unii au trădat. Dumnezeu respectă libertatea noastră chiar dacă noi Îi întoarcem spatele, ne revoltăm împotriva Lui, Îl negăm. El ne respectă, căci aceasta înseamnă iubire absolută, desăvârșită, să-l respectăm, să-l cinstim inclusiv pe cel care are tendința de a ne nega, de a ne batjocori sau de a ne persifla.

Noi îl numim „mucenic” sau „martir” pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, însă el, pe sine însuși, nu avea curajul să se numească în felul acesta, pentru că avea conștiința foarte clară că nu e meritul lui ci al lui Hristos, că este lucrarea tainică a lui Hristos în adâncul inimii sale; El este Cel care-i întărește pe mucenici, le dă putere.

Această putere poate să rămână stabilă, fără să se clintească, până în momentul în care nu interferează cu libertatea noastră. În momentul în care intervine libertatea noastră, Dumnezeu Se retrage. Nu ne poate forța, nu ne poate obliga să-L mărturisim. El vine, ne dă putere. Depinde de noi dacă acceptăm această energie duhovnicească de a-L mărturisi. 

Să vedem ce spuneau martirii despre conjunctura în care ei erau numiți în felul acesta. Textul este din „Actele martirice”, din pasajul unde este consemnat martirajul mucenicilor de la Lyon: 

„Acești martiri au devenit cu adevărat următorii și imitatorii lui Hristos, Cel care fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocmai cu El. Dar, deși se aflau în așa mare slavă, mărturisind că sunt creștini nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori, fiind sfâșiați de fiare și având în jurul trupului arsuri, semne și răni, nu numai că nu s-au numit pe ei înșiși martiri ci nu ne-au îngăduit nici nouă să ne adresăm lor cu acest nume. Ci dacă vreodată cineva dintre noi numea astfel prin scris sau prin cuvânt, ei ne mustrau cu asprime. Căci ei dădeau cu bucurie numele de martiri, lui Hristos, credinciosului și  adevăratului mărturisitor, Celui dintâi născut din morți și începătorului vieții în Dumnezeu. Și amintind de martirii care și-au dat sufletul prin chinuri ziceau aceștia: «Aceia sunt într-adevăr martiri pe care Hristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea mucenicia lor, iar noi suntem bieți mărturisitori și smeriți»”.

Deci ei, întotdeauna îi vedeau pe cei de dinaintea lor, pe predecesori, ca fiind adevărați martiri care și-au dat viața, neacceptând, în chip de smerenie, să fie numiți astfel, chiar dacă și ei erau atât de aproape în punctul în care să-și dea viața pentru Hristos.

Este unul dintre amănuntele care, pe mine personal, m-a uimit și mi-a dat foarte mult de gândit. Noi, cu foarte multă ușurință,  dacă cineva ne critică sau batjocorește credința noastră, ne auto-revendicăm ca fiind cei ce suferim prigoană în numele lui Hristos. Însuși Domnul ne spune, în Evanghelia Sa, că dacă pe El L-au prigonit, și pe noi ne vor prigoni. Dar cred că nu este un semn de smerenie să ne credem superiori celui care ne denigrează sau ne batjocorește pentru faptul că suntem creștini sau că ne asumăm valorile Evangheliei. 

Dimpotrivă, dacă ar fi cu adevărat iubirea lui Hristos în inima noastră, aceasta ar trebui să ne învețe smerenia, fără să căutăm să ne atribuim un statut special pentru că suferim ocara și batjocura în numele lui Hristos. Întâiul martir al Bisericii lui Hristos, Sfântul Ștefan, se ruga pentru cei care aruncau cu pietre în el, luându-i viața, și rugăciunea aceasta se putea vedea ca slavă, ca lumină pe chipul său, Dumnezeu învrednicindu-l să vadă cerurile deschise și pe Iisus stând în picioare privind la modul cum mărturisește Ștefan.

Cred că acest lucru ar trebui să-l învățăm și să luăm aminte în lumea în care trăim noi, pentru că sunt multe tendințe care vor să erodeze actul credinței, tendințe care ne ironizează, ne persiflează, punându-ne diverse etichete sau stigmate. Noi nu avem dreptul să ne comportăm cu mândrie, cu superioritate, cu aroganță față de cei care se comportă în felul acesta. 

Dimpotrivă, ni se cere doar să mărturisim, să vorbim despre Cel în care credem, să dăm mărturie despre credința noastră. Este foarte greu - cred că mulți dintre noi am picat acest examen - să dăm dovadă de multă iubire, de foarte multă înțelepciune și, mai presus de toate, de foarte multă smerenie. Pentru că în felul acesta vor putea să ne identifice cu adevărat ca fiind ai lui Hristos, sau ca cei ce-L avem pe Hristos în inima noastră.

Dă-ne Doamne, să Te mărturisim, așa cum se cuvine celui care te iubește, celui care are inima plină de iubirea Ta, și, desigur, să nu ne arogăm niciun fel de drept sau statut special sau să credem că am fi mai deosebiți căci Tu ești Cel care ne învrednicești și ne faci această cinste să vorbim în numele Tău!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Ioan Iacob, din obștea Mănăstirii „Movila lui Burcel”.

În partea a doua a zilei, Ierarhul Hușilor a vizitat bisericile din localitățile Tunsești și Bogdănița, observând stadiul picturii și al reabilitării lăcașelor de cult.