În Joia Mare, 9 mai 2026, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia, la Catedrala Episcopală din Huși.
Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.
În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce Domnul Hristos aseamănă Sfânta Euharistie cu mana primită de evrei în pustie:
«Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură» (Ioan 6, 54-55)
Ne aflăm într-o zi cu o semnificație specială, întemeietoare pentru viața Bisericii creștine. Este ziua Cinei celei de Taină, când Însuși Domnul ne încredințează că ni se dăruiește spre mâncarea și băutura cea adevărată, adică Trupul și Sângele Lui sunt cele care ne fac părtași vieții veșnice.
În Sfânta Scriptură sunt două locuri în care ni se spune în mod exact că hrana și băutura care vin de la Dumnezeu sunt pentru a nu muri - pentru viață veșnică și comuniune deplină cu Dumnezeu.
Primul loc este în Cartea Facerii atunci când Adam și Eva primesc de la Domnul încredințarea că pomul vieții este spre viața veșnică. Al doilea este în Evanghelia Sfântului Ioan, în capitolul 6 - cel care conține marea cuvântare euharistică, în care Hristos le spune celor de față, și ei înțelegeau acest lucru, că El Însuși este Pâinea care s-a coborât din cer și face un paralelism între mana pe care au primit-o evreii în pustie și Sfânta Euharistie.
Cei care citiți Sfânta Scriptură poate v-ați întrebat de ce Hristos a făcut acest paralelism cu mana. De ce nu l-a făcut cu mielul pascal, de exemplu, cel care se jertfește, pentru că El Însuși este Mielul Care Se jertfește și ia asupra Sa păcatele întregii lumi? De ce Hristos a prezentat și a făcut acest paralelism în fața contemporanilor Săi și, sigur, ne-a lăsat și nouă moștenire în Sfânta Scriptură, între mana cea cerească și Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele Lui?
Mana, așa cum ni se spune în Cartea Ieșirii, este cea care venea din cer. Era o mâncare pe care trebuiau să o consume în aceeași zi, fără ca să fie lăsată pentru următoarele zile. Această mană este numită de prorocul David, în Psalmi, „pâinea îngerilor”. Cuvântul „mană” în limbile semitice înseamnă „ce este aceasta?”. Înșiși evreii s-au uimit când au primit mana din cer, în pustie. Este foarte important să precizăm acest lucru. Pe lângă mană au primit și prepelițele, carne, ca să mănânce în urma cârtelii manifestată față de Moise, cel care-i conducea înspre Pământul Făgăduinței. Și evreii până astăzi au această convingere că odată cu venirea lui Mesia vor primi și vor mânca mană.
În tradiția iudaică a primelor secole creștine ni se spune – și acestor oameni le vorbea Hristos ca celor care înțelegeau lucrul acesta – că odată cu venirea lui Hristos vor primi o mană nouă din cer. Evreii nădăjduiau acest lucru. Hristos este Mesia, ca un alt Moise care reinstaurează Paștile creștine, reîntemeiază Liturghia creștină și Cel care le dă mana cea adevărată.
Așa cum ceea ce ține de Vechiul Testament este un simbol a ceea ce se va întâmpla concret în Noul Testament, putem spune că mana – și Însuși Domnul ne spune acest lucru - este o prefigurare a Euharistiei. Dacă vă veți uita în Evanghelia de la Ioan, veți vedea că Hristos vorbește despre mana din cer după ce a hrănit 5000 de bărbați, în afară de copii și femei, imediat după ce a înmulțit pâinile într-un loc pustiu, unde nu era de mâncare. Acolo le vorbește despre pâinea vieții, despre pâinea cea cerească care este Însuși Hristos, Cuvântul ipostatic pogorât în lume, întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca mai apoi să Se răstignească și să învieze pentru noi, dăruindu-ni-Se în Sfânta Împărtășanie.
În acest context Hristos le vorbește despre mană ca Cel care este adevăratul Moise care ne scoate din sclavia păcatului, din întunericul și tirania morții, ca Cel care ne conduce și ne deschide raiul închis din pricina păcatului protopărinților noștri Adam și Eva.
Într-un asemenea context Hristos vorbește despre pâinea vieții, adevărata mâncare și băutură pe care dacă noi o vom consuma, vom avea viață veșnică și vom avea viață în noi. Este foarte importantă această specificare. Însuși Domnul ne spune că oricine mănâncă Trupul și bea Sângele Lui are viață în sine cu adevărat. Este cuvântul în fața căruia s-au smintit ucenicii.
Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care au receptat ucenicii Euharistia:
Cei care participă, în Joia Mare, la prima parte a Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare care este unită cu Vecernia, au constatat că nu se fac referințe la Sfânta Împărtășanie, la Cina cea de Taină, la masa în care Hristos le-a încredințat ucenicilor că noi săvârșim adevărata pomenire a morții și a Învierii Sale atunci când ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui.
De ce nu este amintit nimic despre Cina cea de Taină, despre Sfânta Euharistie din textele liturgice din cadrul acestei Liturghii? Sigur, singura referință este fragmentul evanghelic, însă și aici ponderea între ceea ce înseamnă descrierea Cinei celei de Taină și trădările lui Iuda și ale lui Petru și modul cum s-au comportat față de Hristos, cu ingratitudine, cum L-au lovit, L-au scuipat, L-au jignit, L-au disprețuit, este mult mai mare, procentual vorbind, decât referințele la Cina cea de Taină. De ce? Pentru că este mult mai greu să dai decât să primești de la cineva ceva. În logica Evangheliei, cele duhovnicești sunt întotdeauna foarte greu de primit decât de dat. Și acest lucru reiese din atitudinea pe care au avut-o ucenicii după ce Domnul Hristos le-a vorbit despre pâinea cea din cer, despre Euharistie, despre Trupul și Sângele Său care este adevărata viață pentru noi și ne face părtași la viața veșnică, ne îndumnezeiește, ne luminează - Sfânta Împărtășanie. Unii dintre ei s-au smintit și ni se spune că L-au părăsit, nu L-au mai urmat pe Hristos.
Nicăieri în Evanghelie nu mai este specificat vreun loc în care să ni se spună că ucenicii sau cei care Îl îndrăgeau pe Domnul Hristos, L-au părăsit și nu L-au mai urmat. Nu au înțeles cuvântul acesta; niciodată nu vom putea epuiza cu scoica minții noastre ceea ce înseamnă Taina Sfintei Euharistii. Oricând va fi, până astăzi în Biserică și din partea slujitorilor ei, a credincioșilor, o piatră de poticneală în fața a ceea ce înseamnă adevărul Euharistiei, adevărul că noi suntem chemați să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Domnului pentru că doar în felul acesta permanentizăm calitatea noastră de membri ai Bisericii lui Hristos, permanentizăm bucuriile și darurile pe care le-am primit în Taina Sfântului Botez. Deci nu a fost vorba doar de o neînțelegere ci pur și simplu nu au crezut.
Nu au crezut cum Însuși Domnul Se poate dărui pe Sine ca mâncare și băutură, cum să mănânce Trupul Lui, carnea Sa și să bea Sângele Lui? Această necredință este tot o formă de trădare similară cu cea a lui Iuda și cu cea a lui Petru. Ei înșiși L-au trădat. În ce a constat trădarea? În faptul că niciunul dintre ei nu a văzut Cine este Iisus Hristos, L-au trădat în identitatea Sa dumnezeiască și omenească. L-au trădat pe Hristos ca Cel care este Cuvântul întrupat, ipostatic, venit în lume, născut ca Om din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Ați văzut cu câtă seninătate a spus Petru „Dar eu nici nu-L cunosc pe Omul acesta!”? Și cu câteva clipe înainte Hristos îi profețise că-L va trăda.
Petru credea, așa cum suntem noi oamenii, cu emfază, cu orgoliu mult, că nu este pasibil de poticneală. La Cina cea de Taină Domnul a spus că unul dintre cei de față Îl va vinde. Și toți s-au întrebat, și-au făcut un proces de conștiință gândindu-se probabil că firea omenească e atât de alunecoasă, și luau în calcul eventualitatea de a-L trăda și de aceea s-au întrebat: „Doamne, nu sunt eu, oare?”. Adică „Tu, Cel ce poți vedea dinainte lucrurile, nu cumva sunt eu cel care te trădez? ” Și Petru, împăunat în superbie, spune: „Eu niciodată nu te voi trăda, Doamne.” Și Domnul îi spune că înainte de a cânta cocoșul de trei ori Petru se va lepăda de El. Și la câteva clipe, în dialogul pe care Petru l-a avut cu cei care l-au întrebat despre Iisus Hristos, dacă-L cunoaște, a zis: „Nu, nu-l știu, nu m-am întâlnit niciodată cu El.”
Vă dați seama ce formă de trădare, încât pur și simplu să nu recunoști că tu ai întâlnit acel om, ca și cum acel om nu a existat? Sau că Iisus, Dumnezeu-Omul nu a existat pentru tine, că nu L-ai întâlnit niciodată. Practic a negat identitatea Lui. La fel face și Iuda, neagă identitatea lui Iisus Hristos, dovadă că este capabil să-l vândă pe 30 de arginți. Îl consideră ca pe un simplu obiect, marfă. Noi ce vindem? Obiectele, marfa. Nu putem vinde oameni. E un păcat să tranzacționăm oameni. El asta face, adică Îi neagă identitatea de Dumnezeu-Om, transformându-L într-un obiect pe care îl poate livra cărturarilor și fariseilor.
Aceasta este negarea identității Lui. De aceea la această Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare se vorbește despre trădarea lui Iuda. Și noi suntem exact în același punct când refuzăm să primim Sfânta Împărtășanie, când refuzăm să înțelegem ce înseamnă Ospățul credinței, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ca masa la care suntem invitați de Dumnezeu Însuși să luăm parte. Când refuzăm, ne comportăm ca și Iuda și Petru.
Ierarhul Hușilor a insistat că centrul viețuirii creștine este Sfânta Euharistie:
Observați că atunci când vorbim de adevărurile de credință, de trăirea credinței, întotdeauna cea mai mare poticneală este legată de Sfânta Euharistie. Punem orice altceva în locul Sfintei Liturghii. Și vă dau un exemplu. Dacă eu de mâine aș începe să citesc molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, să fac Maslu de trei-patru ori pe săptămână, să fac dezlegări de toate felurile, veți fi foarte impresionați și veți veni mult mai mulți la aceste slujbe decât la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. De ce? Pentru că trăim credința în zona superstiției și nu știm că esența credinței este participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Eu nu spun aceste lucruri depreciativ sau să desconsider rugăciunile pe care le-am amintit ci că ele, în comparație cu Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, nu pot să aibă un statut prioritar, duhovnicește vorbind. Nu pot să surclaseze Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Dar vedem din atitudinea oamenilor și din păcate noi clericii, iertați-mi expresia mai colocvială, nu facem altceva decât să vă cântăm cam cum am crede noi că v-ar conveni. Dar asta este o deturnare, o formă de a împinge lucrurile înspre periferie și de a ne depărta de ceea ce înseamnă centru.
La Liturghia pe care o săvârșim pe parcursul săptămânii vin mai puțini oameni decât atunci când facem seara Maslu. Și îmi dau seama că ne aflăm în același punct ca și ucenicii care nu L-au înțeles pe Domnul. Dar nu că nu L-au înțeles, nu au crezut ceea ce înseamnă Sfânta Euharistie. Vina este a noastră, a slujitorilor Bisericii, care nu vă lămurim și nu vă punem în atenție ceea ce Domnul spune atât de lămurit, că cine nu mănâncă Trupul și Sângele Său, nu poate avea viață. Și nu putem deveni părtași Împărăției cerurilor dacă nu ne împărtășim, dacă nu-L luăm pe Hristos în trupul nostru, în carnea noastră și să ne unim cu El prin Sfânta Euharistie. Noi punem accent pe orice altceva, găsim scuze, unele mai lipsite de substanță decât altele.
De aceea, acest cuvânt al lui Hristos, despre Sfânta Euharistie, este cel care i-a îndepărtat pe unii dintre ucenici și nu L-au mai urmat. Hristos nu a schimbat conținutul cuvântării Sale pentru că ei nu au crezut sau nu L-au înțeles sau nu au crezut în ceea ce le-a spus. A rămas consecvent, perseverent în a le spune și a ne spune și la Cina cea de Taină că Trupul și Sângele Său este adevărata mâncare și adevărata băutură pentru orice creștin și că nu este nicio scuză, dacă te invită Dumnezeu să Îl mănânci, să nu te împărtășești.
Singura scuză este prejudecata noastră, păcatele noastre și orgoliul nostru care se interpune ca un zid despărțitor între noi și Iisus Hristos Care ne poftește în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ne împărtășim.
Dacă nu ne împărtășim nici măcar în ziua în care Hristos a întemeiat Sfânta Liturghie, când ne-a încredințat spre mâncare și băutură Trupul și Sângele Său, atunci este clar că noi nu am înțeles ce înseamnă participarea la Sfânta Liturghie. Sigur că este importantă rugăciunea și Domnul va considera că ați venit dar e ceva nedeplin, nu-s rotunjite lucrurile, undeva e ceva asemănător cu cel care într-o competiție înainte de a trece linia de sosire se așază jos și nu mai vrea să treacă de ea. Deși nu e obosit, nici epuizat, pur și simplu așa decide el că nu are chef să treacă dincolo de linia de sosire. Și va inventa foarte multe motive.
Cam așa se întâmplă și cu noi cei ce participăm la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie fără să ne împărtășim. Parcurgem tot ceea ce înseamnă lucrarea și trăirea Liturghiei până la linia de sosire. Și de acolo, partea esențială, când suntem îndemnați să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Domnului noi refuzăm acest lucru.
Vă aduc în atenție un text de la doi dintre marii sfinți ai Bisericii, Sfinții Calist și Ignatie Xantopol, despre Sfânta Împărtășanie:
„Nimic nu ajută și nu contribuie așa de mult la curățirea sufletului și la luminarea minții și la sfințirea trupului și la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască și la nemurire ba și la biruirea patimilor și a demonilor sau mai potrivit spus, la unirea cu Dumnezeu Cel mai presus de fire, ca împărtășirea și cuminecarea continuă” – atenție, continuă; nu spune sporadică, sau de patru ori pe an, sau când vrem noi sau o dată până la Paști – „cu inimă și simțire curată pe cât e cu putință omului” -vedeți, nu ne cere mai mult -„cu preacuratele și nemuritoarele și de viață-făcătoarele Taine, cu Însuși cinstitul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.



