În cuvântul adresat familiei îndoliate și tuturor celor care l-au prețuit pe Marcel Iorga, Ierarhul Hușilor a afirmat că, cu cât cineva dispare, din punct de vedere fizic, dintre noi, cu atât el devine mai prezent, din punct de vedere spiritual:

Este un moment de mare tristețe pentru întreaga comunitate vasluiană, că cel care a fost un mare compozitor a trecut în lumea veșniciei, în lumea lui Dumnezeu, în lumea îngerilor.

Ori de câte ori pleacă din această lume cineva care ne este foarte drag, simțim că sărăcim (nu este o metaforă!). Ceva din ecuația vieții noastre se desface, și devine imperfectă.

Acest lucru îl simt, cu precădere, cei care l-au cunoscut pe domnul Marcel. Simt că s-a rupt ceva din ei – universul pe care a reușit să-l creeze prin muzică nu mai este rotund, perfect.

Paradoxal, moartea este cea care ne descoperă un adevăr – cu cât cineva dispare, din punct de vedere fizic, dintre noi, cu atât el devine mai prezent, din punct de vedere spiritual. Referințele noastre, la toate lucrurile bune și frumoase pe care le-a făcut în această viață, sunt mult mai intense. Parcă și simțul recunoștinței este mult mai acut față de cineva care a avut un rol deosebit în viața noastră.

Mărturiile celor care s-au bucurat de experiența sa muzicală spun că a fost un om bun. Cred că nu putea fi altfel, decât bun, mai ales că dânsul a compus muzică pentru copii.

Cine lucrează cu copiii are, în mod natural, inerent, în sufletul său, parte de nevinovăție, care rezonează cu nevinovăția din sufletele copiilor. Nu poți să lucrezi cu copiii, dacă tu însuți nu reușești să intri în universul lor minunat, deosebit și fără de păcat.

De aceea, am nădejde că toți cei care s-au bucurat de experiența și profesionalismul domnului Marcel, îi vor purta o frumoasă amintire.

Preasfinția Sa a afirmat că conștientizarea faptului că vom trece din această lume ne poate face să trăim viața la adevărata ei valoare:

Întotdeauna moartea ne ia prin surprindere. Niciodată nu suntem pregătiți pentru ea. Este unul dintre cei mai mari intruși ai existenței noastre.

 Dumnezeu ne-a creat pentru viață, nu ca să murim. Probabil de aceea, în fața morții, omul are o stare de revoltă, de nemulțumire. Nu numai pentru că cineva dispare, din punct de vedere fizic, ci, pur și simplu, pentru că moartea, în sine, se dovedește a fi o realitate în fața căreia cu toții capitulăm.

Indiferent de pozițiile sociale, de cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți, frumoși sau mai puțin frumoși suntem, cu toții capitulăm în fața morții.

Slujba de înmormântare constituie o bună reflecție asupra a ceea ce înseamnă viața, efemeritatea acesteia.

Din păcate, noi trăim ca și cum n-am muri niciodată. Când, de fapt, adevărata filosofie, adevărata înțelepciune este convingerea că noi trebuie să trăim ca și cum am muri.

Dacă avem în mintea noastră faptul că vine momentul de zenit al vieții noastre, vom fi foarte responsabili, și față de relațiile cu cei din jurul nostru, și față de noi înșine.

Mă impresionează întotdeauna foarte mult imaginea celor care se ocupă de cei muribunzi, de cei care știu că sunt undeva pe buza prăpastiei acestei vieți.

Cei care au grijă de ei (din familie sau cadrele medicale) sunt extrem de atenți, să nu cumva să greșească, printr-un gest nelalocul lui, ca nu cumva, cel care știm că, din clipă în clipă, se duce, că pășește dincolo de pragul acestei vieți, să rămână cu o stare de neiubire a celor care îl înconjoară.

În asemenea momente, nu ne mai gândim la nimic din cele ce țin de nimicurile care ne secătuiesc energiile. Ne gândim doar la gesturile de dragoste, de atenție, ca cel muribund să plece cu convingerea că este iubit, că este ocrotit și că nu este singur.

Cea mai mare tristețe a cuiva care moare este aceea că moare singur.

În asemenea momente, gesturile acelea capătă o semnificație extraordinară.

Dacă am fi cinstiți și ne-am face o evaluare în fața propriei noastre conștiințe, am ajunge la concluzia că sunt puține momentele în care suntem atenți la ceea ce dăruim celor din jurul nostru – începând de la cele mai nesemnificative gesturi, cuvinte, la modul cum ne raportăm și cum le înțelegem sufletul și trăirile. Rănim, cu foarte multă ușurință, și murdărim identitatea celor din jurul nostru, cu aceeași ușurință.

Va veni un moment, și dacă credem, și dacă nu credem în viața de dincolo, când cu toții ne vom descoperi exact așa cum suntem.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit și despre realitatea judecății de după moarte:

Din păcate, în viață, contăm foarte mult pe măști. Una simțim și într-un alt fel ne comportăm față de cei din jurul nostru.

Când ne vom duce în fața lui Dumnezeu (când terminăm toate cele ale vieții acesteia), ne vom trezi unul lângă celălalt. Când vom da jos toate măștile, vom descoperi, fiecare, cum s-a raportat celălalt la noi, în adâncul inimii lui, nu cum a încercat el să simuleze și să ne inducă în eroare, transmițându-ne că ține la noi, că ocupăm un rol important, esențial în inima lui, dar de fapt inima lui clocotea de ură.

Moartea și întâlnirea cu Dumnezeu în viața de dincolo – și de credem, și de nu credem, tot acolo vom merge - va fi un moment de judecată. Propria noastră conștiință va da mărturie despre ceea ce am făcut în această lume. Nu este nevoie să vină nimeni ca să ne incrimineze.

Conștiințele noastre se vor deschide ca niște cărți și vom citi în ele, cu maximă claritate tot ceea ce am făcut în această viață. Nu ne vom mai putea fenta pe noi înșine sau pe cei din jurul nostru. Vom da socoteală.

Noi avem, în mod natural, dorința de a vedea binele în cei de lângă noi. Când moare cineva, ar trebui să fim nesăbuiți, să ne apucăm să-l murdărim, vorbind despre scăpătările și deficiențele pe care le-a avut, ca om, în această viață. Conform gândirii latinului: «despre morți, numai de bine».

Pentru că, în moarte, descoperim cu adevărat că filosofia vieții noastre pe pământ este aceea că ar trebui să slujim cât mai mult binelui.

Să ne ajute Dumnezeu, pe fiecare dintre noi, să fim atenți cu propria noastră viață, să o trăim cu multă înțelepciune.

Viața nu este nici lungă, nici scurtă, este atât cât Dumnezeu știe că va dura, pentru fiecare dintre noi.

O certitudine este că moartea ne poate lua pe toți prin surprindere.

Nu suntem siguri de propria noastră viață, nici de sănătate, nici de integritatea mentală. Ceea ce depinde, cu adevărat, de noi, este integritatea morală.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe cel care a strecurat armonie în sufletele celor care s-au bucurat de experiența dânsului. Am nădejde că va cânta acolo, Sus, cu îngerii, pentru că îngerii știu să cânte cel mai bine.

Slujba de înmormântare va fi oficiată sâmbătă, 26 februarie 2022, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui, începând cu ora 12.00.