Catedrala Mitropolitană din Iași și-a sărbătorit astăzi hramul istoric, Praznicul Întâmpinării Domnului Iisus Hristos. Cu această ocazie, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie împreună cu Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, Preasfinţitul Părinte Nichifor Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi Preasfinţitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de corurile reunite ale asociațiilor ATOR și ASCOR Iași.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Preasfințitul Părinte Ignatie, Ierarhul Hușilor explicând ce înseamnă, potrivit învățăturii Sfinților Părinți, dorul de Dumnezeu, atât de evident în viața Dreptului Simeon:

«În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?» (Psalmul 41, 1-2)

În această zi de mare sărbătoare, am găsit de cuviinţă să zăbovesc asupra unei atitudini a celui care s-a învrednicit să-L primească pe Dumnezeu-Omul, Pruncul Iisus, în braţele sale – Dreptul Simeon.

Sfântul Evanghelist Luca consemnează un verb, esenţial în înţelegerea evenimentului pe care îl sărbătorim astăzi. Ni se spune că Dreptul Simeon, un om temător de Dumnezeu, aștepta mângâierea lui Israel. Verbul cheie este „a aștepta”.

Pentru a înţelege în mod deplin atitudinea acestui bătrân cu viaţă sfântă, este nevoie să facem recurs la o experienţă comună, pe care o trăim cu toţii. Iar această experienţă comună aș vrea să o leg de trei texte patristice, care ne vor ajuta să înţelegem mai profund ce a simţit Dreptul Simeon, când L-a primit pe Dumnezeu-Omul, Pruncul Iisus, în braţele sale (nu ni se spune că L-a luat din braţele Maicii Domnului, ci că L-a primit).

Acest om Îl aștepta pe Mesia, însă nu era o așteptare comună, ci una plină de dor, așa cum sunt toate așteptările, când iubim pe cineva sau când ne propunem să facem ceva și consumăm foarte multă energie (când este o combustie în sufletul nostru, pentru persoana pe care o iubim sau pentru ceea ce ne-am plănuit să facem).

Practic, acestui bătrân îi era dor de Dumnezeu, și acest dor de Dumnezeu l-a ajutat și i-a dat putere să-L aștepte întru răbdare. Nouă, când nu ne este dor de ceva, nu avem răbdare. De exemplu, când ne ducem în faţa unui ghișeu și vedem că este o coadă imensă, nu avem răbdare să stăm, să așteptăm să ne rezolvăm problemele pe care ni le-am plănuit. Cu alte cuvinte, nu ne este dor de nimic din cele care sunt acolo, ci facem lucrurile formal (bifăm ceva pe linie administrativă sau ne încadrăm în ceea ce ne cere legislaţia, iar aceasta este o raportare exterioară).

Ce simţim atunci când așteptăm un om pe care îl iubim? Un dor imens, iar acest dor ne face să și simţim prezenţa celui pe care îl dorim.

Dacă Dreptul Simeon nu L-ar fi așteptat cu dor pe Dumnezeu, nu s-ar fi bucurat atât de mult, încât să-I spună: „Doamne, eliberează-mă! Eu deja am văzut cu ochii mei (am contemplat) ceea ce am dorit o viaţă întreagă!”.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că, ca să putem să simţim că iubim pe cineva cu adevărat, sau că ne este dor de cineva, trebuie să avem nebunia îndrăgostitului.

Dreptul Simeon a trăit în mod integral, fără rest, pentru această așteptare a lui Mesia. Pentru el, nimic nu mai era esenţial, nimic nu mai putea să fie atractiv sau să-l deturneze de la ceea ce mistuia inima lui, de la ceea ce el a simţit că este ţelul vieţii sale – să-L întâlnească pe Mesia.

Nu ar fi fost posibil acest lucru, dacă ar fi fost un om cu jumătăţi de măsură, așa cum suntem noi, oamenii, când vrem să-I dăruim ceva lui Dumnezeu – o facem, printre multe altele. Timpul nostru, nu este unul dăruit Lui, ci un timp fragmentat și, din aceste fragmenţele, Îi dăm ceva și lui Dumnezeu.

În textul Sfântului Ioan Scărarul găsim o tâlcuire despre cum a avut acest bătrân atâta răbdare să-L aștepte pe Mesia – pentru că îi era dor de Cel pe Care voia să-L întâlnească.

A ne fi dor de cineva nu înseamnă neapărat a-l întâlni în prealabil, ci pur și simplu ni se spune despre cineva. Cu toţii am trăit o asemenea experienţă: cineva ne vorbește, la modul sublim, despre o anumită persoană, pe care nu am întâlnit-o niciodată, iar noi reţinem farmecul, simţirea a ceea ce acel om ne împărtășește, prin cuvintele sale, despre persoana pe care o iubește. Reţinem dragostea pe care acela o are, și, dintr-odată, se trezește în noi un dor de a cunoaște acel om, de a-l întâlni cât mai grabnic, și așteptăm momentul prielnic de a-l vedea și de a ne împărtăși de ceea ce ne-a descris acea persoană despre omul pe care îl iubește foarte mult.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune următorul lucru: „Fericit este cel care are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul nebun, faţă de iubita lui. Căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului și caut spre frumuseţea nemuritoare pe care mi-ai dat-o mai înainte de lut”.

Preasfinția Sa a afirmat că iubirea poate transforma totul în minune:

Dreptul Simeon a știut să-L aștepte pe Mesia cu foarte mult dor. Iar în momentul în care L-a întâlnit pe Mesia, I-a dat și nume – Mântuitorul – așa cum și noi dăm nume celor pe care îi iubim. Există anumite diminutive, pe care noi le creăm, faţă de persoanele pe care le iubim, iar acele diminutive sunt ca un cod secret, între noi și omul pe care îl iubim.

Putem constata acest lucru în viaţa de familie – soţii, unul celuilalt, se adresează într-un anume fel, care este al lor, personal (intim), și care rămâne doar acolo, în sfera aceea.

Iubirea este cea care transformă totul într-o minune și într-o bucurie permanentă. Începând de la gesturile nesemnificative, pentru cel care iubește, totul capătă o valoare și o consistenţă extraordinară.

Numele pe care Dreptul Simeon l-a dat lui Iisus – Mântuitorul (Izbăvitorul) – nu era un nume exterior, ci era numele pe care îl dădea Celui pe Care L-a dorit și La iubit atât de mult.

Cuvintele Dreptului Simeon, care au intrat în slujba Vecerniei: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel” (Luca 2, 29-32), le spunem și la sfârșitul rugăciunilor de Împărtășanie. Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie nu este altceva, decât această lucrare tainică a evenimentului de astăzi în inima noastră: căutăm să-L întâlnim (să-L întâmpinăm) pe Domnul și să-L primim în braţele inimii noastre (în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie ni se spune: „cu dor Te doresc pe Tine, Iisuse, să Te primesc în viaţa mea”).

Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește minunat despre dorul pe care îl are sufletul faţă de Dumnezeu. În lucrarea „Cântarea cântărilor”, din care Sfântul tâlcuiește ce înseamnă această iubire cu foc, a sufletului pentru Dumnezeu, ni se spune că sufletul care Îl iubește pe Dumnezeu Îi dă un nume lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie definește acest nume în felul următor: Dumnezeu se adresează sufletului:

„Spune-Mi așa: Cel pe Care L-a iubit sufletul meu, căci așa Te numesc, fiindcă numele Tău e mai presus decât tot numele și negrăit și necuprins de către toată firea oamenilor. Deci numele care îmi face cunoscută bunătatea Ta, Doamne, e iubirea sufletului meu pentru Tine.”

Așadar, acesta este numele lui Dumnezeu – „iubirea sufletului meu pentru Tine, Doamne”. Nu tot la fel simţim și noi, faţă de persoanele pe care le iubim? E suficient să spunem: numele tău este iubirea sufletului meu pentru tine.

Dreptul Simeon a experimentat acest lucru, de aceea a și avut această bucurie extraordinară. Iar prin acest cuvânt – Mântuitorul (Izbăvitorul, Eliberatorul) –, a vrut să spună: „Tu ești iubirea cu care sufletul meu Te iubește pe Tine”. Iar după ce L-a întâlnit și I-a dat nume, Dreptul Simeon Îi cântă lui Dumnezeu, Îl laudă (Îl binecuvintează) pe Dumnezeu, Îi face o doxologie. Era atât de bucuros că L-a văzut, încât pentru el nicio bucurie nu mai putea constitui vreo formă de împlinire, ci doar bucuria că L-a întâlnit pe Dumnezeu.

Cu toţii ar trebui să ajungem la această stare de plinătate lăuntrică, când Îl întâlnim pe Domnul.

Părintele Episcop Ignatie a adus în atenție un text al Sfântului Simeon, Noul Teolog, care explică starea avută de Dreptul Simeon:

Putem să înţelegem ce a trăit Dreptul Simeon prin cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog. Cum înţelegem această bucurie extraordinară, care nu poate fi descrisă în cuvinte – tu însuţi devii numai bucurie.

Când sunt stări de har, stări minunate în sufletul nostru, simţim că nu am vrea să mai folosim niciun cuvânt, că suntem numai stare. De câte ori nu am trăit în Liturghie o asemenea stare de plinătate lăuntrică, încât am lăsa să curgă Liturghia, fără să mai spunem nimic? Dreptul Simeon, în iubirea sa, în dorul său faţă de Dumnezeu, a trăit o asemenea experienţă.

Următorul text al Sfântului Simeon Noul Teolog tâlcuiește starea pe care a trăit-o Dreptul Simeon, și toţi Sfinţii, când L-au întâlnit pe Dumnezeu: „Falnică e frumuseţea Ta. Neasemuit este chipul Tău. Negrăită, mai presus de cuvânt, slava Ta. Iar felul Tău de a fi, Hristoase, binele și blândeţea Ta, întrec înţelesurile celor pământești. De aceea, dorul și iubirea după Tine biruie orice iubire și dorire a celor muritori. Căci, pe cât ești mai presus de cele văzute, Mântuitorule, pe atât dorul după Tine e mai mare, și acoperă orice iubire omenească, răstoarnă dragostea plăcerilor trupești și respinge degrabă toate poftele pământești, căci pofta patimilor e cu adevărat întuneric, și făptuirea păcatelor rușinoase e moarte adâncă, iar dragostea și iubirea de Tine, Mântuitorule, e lumină. Dorul ești Tu, Hristoase, și acolo simt prezenţa Ta”.

O asemenea experienţă a avut Dreptul Simeon, când L-a primit pe Pruncul Iisus în braţele sale.

Să ne fie dor de Dumnezeu. Să avem acel dor al îndrăgostitului nebun faţă de iubita sa – după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul. Şi dacă vom avea un asemenea dor, vom avea și răbdare, vom ști ce înseamnă și așteptarea, și înţelepciunea, și vom ști ce înseamnă să ne dăruim integral lui Dumnezeu.

De acest lucru să ne învrednicească Domnul pe toţi!

La finalul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a adresat un cuvânt de recunoștință ierarhilor şi preoţilor care au slujit la hramul Catedralei și a explicat care este însemnătatea sărbătorii Întâmpinării Domnului:

Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului mărturisește și despre starea lăuntrică a omului lui Dumnezeu care așteaptă prezența lui Dumnezeu în viața lui, cu bucurie și împlinire sufletească, atingând sensul cel adevărat al existenței sale pe acest pământ și în eternitate. Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului mărturisește despre setea și foamea omului după Dumnezeu. Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului mărturisește despre apartenența noastră la neamul lui Dumnezeu. Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos mărturisește despre candela iubirii lui Dumnezeu, prezența lui Dumnezeu în viața noastră ca o lumină călăuzitoare prin această lume, spre taina Împărăției Cerurilor. Sărbătoarea Întâmpinarea Domnului mărturisește despre necesitatea ca omul să își ritmeze pașii săi după pasul lui Dumnezeu.

sursa: doxologia.ro

Ultimele articole