Slujba de Înmormântare a fost precedată de oficierea Sfintei Liturghii de către părintele protopop Vasile Lăiu, alături de preoţi din municipiul Bârlad. Numeroşi credincioşi au participat, în curtea locaşului de cult şi pe străzile lăturalnice, la ultimele slujbe pentru părintele Constantin Marin.

La finalul Slujbei de Înmormântare, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre faptul că moartea, datorită Învierii Domnului Hristos, deschide, pentru noi, perspectiva unei alte vieţi:

 „Este un moment de mare tristeţe, pentru că pleacă din această lume trecătoare unul dintre bunii preoţi pe care i-a avut Biserica şi implicit Episcopia Huşilor.

Orice pierdere înseamnă o sărăcire. Plecarea cuiva din lumea aceasta, pe drumul veşniciei, inevitabil ne aşează într-o stare de reflecţie asupra modului cum ar trebui să ne trăim viaţa, cum ar trebui să fim atenţi faţă de sufletul nostru.

Însuşi Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, atunci când S-a aflat în faţa mormântului prietenului Să,u Lazăr, şi i S-a spus că este mort de patru zile, a plâns.

A plâns pentru că El – după chipul Căruia am fost creaţi – ştie că vocaţia omului este viaţa, iar nu moartea.

Moartea este un intrus pe care noi l-am acceptat să intre în lumea aceasta în urma păcatului săvârşit de Adam.

Moartea este un mare mister. Oricât ne-am strădui să îl dezlegăm, nu vom reuşi. Este misterul în faţa căruia toţi capitulăm, indiferent de poziţia socială în care ne aflăm, indiferent că suntem bogaţi sau săraci. În faţa acestei realităţi cu toţii suntem foarte neputincioşi.

Hristos, prin Învierea Sa, a dat un sens morţii. Dacă până la Hristos moartea era un punct terminus, o realitate implacabilă, pe care nu o puteai depăşi, odată cu Învierea lui Hristos, ea devine o realitate care ne deschide perspectiva unei alte vieţi, mult mai profunde, o viaţă în comuniune cu Dumnezeu.

Noi, ca oameni muritori, avem aceleaşi preocupări pe care le-au avut surorile lui Lazăr, Marta şi Maria.

Ne întrebăm şi noi când va fi învierea sau ce se întâmplă cu sufletul plecat din lumea aceasta. Există viaţă veşnică? Nu este o minciună sau iluzie? Nu cumva nu va fi nimic în lumea de dincolo?

Când Hristos le-a întrebat, pe Marta şi pe Maria, dacă ele cred în înviere, acestea au fost foarte sincere, aşa cum omul, în suferinţă, nu poate fi decât deschis cu inima. Au răspuns că ele cred în înviere, că va fi învierea de obşte.

Hristos le aduce într-o altă perspectivă. Le spune: «Cel care crede în Mine, nu va muri, ci va trăi. Moartea nu mai are putere asupra lui».

Moartea a fost biruită, Hristos a zdrobit chingile morţii”.

De asemenea, Părintele Episcop a vorbit despre modul în care ar trebui să ne raportăm la moarte:

„Poate ne întrebăm cum a zdrobit Hristos moartea, dacă noi continuăm să murim, dacă viaţa noastră nu este altceva decât un drum inevitabil spre moarte?

Nu cumva ne minte Biserica, nu cumva vrem să fim triumfalişti fără să avem nicio dovadă?

Hristos, prin Învierea Sa, a schimbat sensul morţii. Acest lucru înseamnă «a biruit moartea».

După cum ne spune în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, prin moarte, trupul nostru devine ca bobul de grâu care se seamănă în pământ şi stă acolo, ca să rodească la învierea cea de obşte.

Fiecare dintre noi – şi de credem, şi de nu credem – vom primi răsplata pentru ce am făcut în lume.

Dacă am fost oameni buni, dacă am fost atenţi cu cei din jur, dacă am făcut milostenie, dacă ne-am preocupat de suflet mai mult decât de cele din această lume trecătoare, ne vom bucura de lumină, de fericirea cea veşnică şi de vederea lui Dumnezeu.

Dacă nu am făcut nimic din acestea, nu ne vom întâlni cu El, ci vom merge în locul celor răi, în locul întunericului.

Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ci faptele noastre ne dau măsura sau verdictul asupra propriei vieţi pământeşti.

Veţi spune că nu a venit nimeni de acolo, ca să ştim că există viaţa de dincolo. A venit Cineva! A venit Însuşi Hristos. Lazăr, de asemenea, a venit din lumea de dincolo.

Prin urmare, noi, ca ucenici ai lui Hristos, avem această credinţă, că moartea poate fi biruită şi ne deschide perspectiva spre o altă viaţă.

Din păcate, noi ne comportăm în această lume ca şi când nu am muri niciodată.

În Slujba de Înmormântare ni se atrage atenţia, foarte sugestiv, că noi suntem «vis nestătător», «suflare care nu are putere», «zbor de pasăre călătoare», «corabie pe mare, care nu lasă nicio urmă». Aşa suntem noi oamenii, trecători.

Adevărata pregătire pentru moarte este să avem în minte gândul că vom muri. Să facem toate lucrurile ca şi cum mâine vom muri”.

Ierarhul Huşilor a arătat care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de cei aflaţi în faţa morţii:

„Mi-a rămas în suflet atitudinea pe care o au cei apropiaţi faţă de cel care este undeva pe pragul dintre viaţa trecătoare şi lumea de dincolo.

Cum ne comportăm faţă de cineva despre care aflăm că suferă de o boală incurabilă, că nu mai are decât câteva zile? Câtă atenţie îi acordăm! Nimic nu mai contează în jur, ci doar să simtă prezenţa noastră, prin orice gest, prin mângâierea frunţii, ţinerea mâinii, prin mărturisirea că îi suntem aproape. Nimic din cele ale lumii nu ne mai distrag. Am vrea ca acel om să nu plece singur, să nu plece fără să simtă dragostea noastră.

Aceeaşi atitudine ar trebui să o avem, de fiecare dată, faţă de cei din jur. Din păcate, suntem răi. Ne comportăm arogant, cu mândrie faţă de semenii noştri. Îi dispreţuim. Poate sunt oameni care pleacă în lumea de dincolo fără să simtă un strop de iubire din partea celor din jur.

Mitropolitul Antonie de Suroj are o carte intitulată «Despre boală şi despre moarte». Înainte de a ajunge episcop, el a fost medic pe front. A asistat la nenumărate morţi ale soldaţilor. O moarte i-a rămas imprimată în suflet. Unui soldat, căruia i-a venit sfârşitul, îl ruga să stea lângă el pentru că nu vroia să moară singur. «Părinţii sunt departe, să stai aici şi să îmi spui ce vrei tu.

Mitropolitul a început să îl întrebe despre părinţii lui, despre familie, despre copilărie, ca în felul acesta, cel de pe patul de moarte să simtă că este, spiritual vorbind,  în lumea celor dragi, în lumea celor de la care ştia sigur că primeşte căldură sufletească.

Aşa am nădejde, că şi noi am venit să îl petrecem pe drumul veşniciei pe unul dintre preoţii noştri foarte buni, pe părintele Constantin”.

La final, Părintele Episcop Ignatie a remarcat delicateţea şi discreţia de  care a dat dovadă, în viaţă, părintele Constantin Marin:

„Mi-a fost tare dragă delicateţea şi discreţia lui. În spatele gingăşiei şi discreţiei sale, am simţit un om bun. Lucru confirmat de toţi preoţii.

A trudit 46 de ani în slujirea Bisericii. O viaţă de om. Sunt ani de jertfă, de dragoste, de împliniri, pe care i-a pus pe altarul Bisericii”.

Slujba de astăzi este ca o slujbă de sfinţire a bisericii pentru care s-a jertfit foarte mult. Îi mulţumim părintelui Constantin pentru tot ceea ce a făcut pentru Biserică şi pentru oameni.

Credincioşii mulţi, de afară, sunt o mărturie a faptului că părintele a fost un om bun.

Să îi facă Dumnezeu parte de lumină, de comuniune, de bucuria părtăşiei cu sfinţii şi să slujească, în ceruri, Liturghia, împreună cu îngerii! Să se roage şi pentru noi, cei care am rămas pe valurile acestei lumi trecătoare.

Dumnezeu să o întărească pe doamna preoteasă şi pe copii, şi să îi mângâie în această durere care a venit pe neaşteptate.

Rămâne în conştiinţa Bisericii! Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească.

Slujba de înmormântare a unui preot este altfel decât aceea pentru mireni. Se citesc foarte multe lecturi biblice pentru că vocaţia unui preot este să vestească cuvântul lui Hristos şi să îi iubească pe oameni aşa cum Hristos i-a iubit, atunci când era pe Cruce.

Chiar şi atunci când suntem, poate, blamaţi sau batjocoriţi, noi nu avem voie să încetăm în a vă iubi. Aşa cum Hristos ne-a iubit pe toţi, pe Cruce, chiar dacă a fost batjocorit, prigonit şi calomniat”.

Părintele Constantin Marin a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Bârlad.