Marți, 23 aprilie 2024, de Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, al Sucevei și Rădăuților, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, la Mănăstirea Voroneț, cu prilejul hramului așezământului monahal.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a subliniat modul cum Sfântul Gheorghe a pus în lucrare dragostea față de Hristos, arătând cum fiecare om este înzestrat cu o asemenea capacitate de a iubi:

«Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire pe unul dintre martirii Bisericii primare – Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

În biografia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ni se spune că, în momentul în care împăratul Diocleţian a impus, în mod obligatoriu, închinarea la zeul Soare, el, cu mult curaj și cu o iubire deplină faţă de Hristos, și-a dat demisia din funcţia importantă pe care o ocupa – funcţia de mare ofiţer al armatei imperiale romane.

În faţa unui asemenea gest de cutezanţă și de frondă, împăratul l-a pedepsit aspru. A încercat, prin tot felul de tertipuri, să-l convingă să revină asupra acestei decizii care izvorâse din adâncul sufletului Sfântului Gheorghe. Nu era o decizie exterioară sau superficială. Prin urmare, dacă ar fi revenit asupra acesteia, era ca și cum s-ar fi negat pe sine însuși. Era ceva în inima lui – această dragoste extraordinară pentru Hristos, adâncită în întreaga sa fiinţă –, încât nu ar fi putut să renunţe nicio clipă la Cel pe care Îl iubea foarte mult.

Nu ne este foarte greu să înţelegem o asemenea atitudine. Noi avem tendinţa, în cuvântările noastre, să-i urcăm pe martiri pe un piedestal, undeva într-o zonă a intangibilului, a idealului, unde nu credem că putem ajunge.

Dacă vă voi aduce în atenţie o experienţă cu care fiecare dintre noi ne confruntăm și pe care am trăit-o, veţi spune: „Da, este posibil să avem aceeași dragoste pe care au avut-o martirii”.

Când iubim un om cu întreaga noastră fiinţă, când simţim că acea persoană ne dă o bucurie de nedescris, când numai rostirea numelui său deja deschide zăgazurile unei desfătări sufletești extraordinare în fiinţa noastră, atunci orice referinţă, orice gând, cea mai firavă simţire a inimii noastre, este pentru noi un motiv de plenitudine. 

Pentru cel care iubește, nu există obstacole, nu există imposibil, nu există ceva care să nu poată fi escaladat. 

Iubirea este cea care topește totul și ne ajută să ne ducem înspre celălalt. De fapt, mai bine spus, celălalt este în noi, și noi, prin iubire, nu mai trăim pentru noi, ci trăim pentru cel pe care îl iubim. 

Este exact cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine». Adică, în mod concret, prin iubire, conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii noastre. Ne anulăm pe noi, ca să trăiască deplin, în noi, cel pe care îl iubim, iar iubirea pentru acea persoană ne hrănește.

Un alt exemplu: în familia a doi părinţi, din clipa când vine un copilaș, ei nu mai trăiesc pentru sine – toate energiile, întreaga lor fiinţă este canalizată înspre copilașul sau copilașii pe care îi dă Dumnezeu. Practic, părinţii nu mai trăiesc pentru ei – toată truda și experienţa lor este pusă, ca un fel de ofrandă, la picioarele copiilor.

Cam în aceeași intensitate – ceva puţin mai deplin – era dragostea faţă de Hristos în sufletele martirilor. De aceea, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu l-a putut tenta nimic. Împăratul a încercat să-i ofere mai multe funcţii, însă nimic nu a contat pentru Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pentru că el a împlinit, în modul cât se poate de viu și de adevărat, cuvântul lui Hristos: „chiar dacă vei câștiga lumea întreagă, și îţi pierzi sufletul, nu vei putea răscumpăra acest lucru”. 

Prin urmare, sufletul omului care este plin de iubirea și mărturisirea lui Hristos, valorează mai mult decât lumea întreagă.

Slujind în Occident, aveam comunităţi în care erau mai puţini credincioși. Era o discrepanţă foarte mare: în marile capitale ale Europei – Londra, Dublin, Paris – sau în cele mai mari orașe ale acestor ţări, veneau la biserică sute de oameni, însă în orășelele mai mici doar 10-15, iar preotul se scuza, spunând: „Părinte episcop, la noi la slujbă sunt mai puţini”. În momentul în care mi-a spus acest cuvânt, a răsărit în capul meu un gând pe care l-am conectat cu cel pe care vi l-am adus acum în atenţie – dacă Hristos ne spune că sufletul omului valorează mai mult decât lumea întreagă, dacă sunt 15 oameni, înseamnă că avem mai mult decât 15 lumi întregi. Mai mult decât atât – dacă este un singur om la Liturghie, avem mai mult decât lumea întreagă – atât de mult valorează sufletul omului în faţa lui Hristos, dar și în faţa noastră.

În această societate hipertehnologizată, se vorbește foarte mult despre demnitatea umană, dar aceasta decurge din Evanghelie, din faptul că noi suntem chipul lui Hristos, și avem un suflet care valorează enorm. Nu ne putem bate joc de celălalt, pentru că este Hristos în el.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ne dă un exemplu extraordinar, dar noi nu reușim, din păcate, să ne ridicăm la acest mod altitudinal de iubire. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că martirii nu mergeau la moarte din curaj, ci din iubire.

Din iubire se năștea acest curaj incredibil, de care erau uimiţi inclusiv cei care îi persecutau.

Iubirea aproape că ne anesteziază faţă de tot ceea ce ţine de lumea aceasta și de tot ceea ce simţim că ne-ar putea chinui, pentru că noi avem întreaga fiinţă centrată în Hristos.

Când suntem centraţi în Hristos, nu ne mai dispersăm, ci avem un centru, trăim o unitate deplină a fiinţei noastre. 

Preasfinția Sa a afirmat că iubirea față de Dumnezeu schimbă întreaga perspectivă asupra vieții:

Nevoinţa tuturor marilor rugători a fost de regăsire a unităţii fiinţei, la fel cum o căutăm și noi, astăzi, la Liturghie. Noi nu venim la Liturghie numai să socializăm, să ne întâlnim, ci să ne căutăm propria unitate și să punem puţin „combustibil” la iubirea noastră pentru Hristos. Să simţim că această iubire arde în noi, că este ca o vâlvătaie, și devenim noi înșine – nu este o metaforă – ca un rug aprins care nu se mistuie, pentru că iubirea niciodată nu se mistuie, dacă este adevărată. 

Dacă iubirea este falsă, ipocrită și superficială, se duce repede. Dacă este autentică, rămâne și crește. Poate să rămână câteodată numai o mică flăcăruie fumegândă, dar nu se stinge. Iar când vedem că este în pericol, o apărăm cu pavăza credinţei și ne hrănim cu Sfintele Taine (Trupul și Sângele Domnului). Vedeţi cât de frumos se spune, în rugăciunile Împărtășaniei: „Tu, Doamne, ești Cel care, împărtășindu-mă cu Tine, aprinzi și mai mult dorul faţă de Tine”.

Așa a mărturisit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Noi, din păcate, suntem legaţi de lumea aceasta. Alergăm după onoruri și funcţii, suntem captivaţi de putere. Cine refuză puterea, când i se oferă? Cine refuză o funcţie? Iar când o pierdem, suferim, ne zdrobim sufletul și ne chinuim, când ar trebui să ne gândim că totul, în lumea aceasta, este trecător, și nu suntem siguri pe nimic din acestea.

Este foarte greu să ne educăm mintea. Dar, acest atașament faţă de cele ale lumii, trădează, de fapt, o deficienţă de iubire – suntem anemici în ceea ce privește iubirea lui Hristos. 

Iubirea lui Hristos este cea care ne va determina să facem totul cu o bucurie extraordinară – și să venim la biserică, și să nu ni se pară slujba lungă, și să nu fim tot timpul într-o grabă, și să ne rugăm acasă, și să căutăm să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, să-L simţim cât mai des în inima noastră.

Să ne învrednicească Domnul de această iubire, pe care El o are și numai El ne-o poate da! Domnul ne-a descoperit această iubire pe Cruce, când ne-a iubit, deși noi nu meritam acest lucru.

Să nu-i credeţi pe cei care vă spun că Dumnezeu vă iubește, numai dacă dumneavoastră Îl iubiţi. Fals. Dumnezeu ne iubește, și dacă noi nu-L iubim, și dacă noi ne revoltăm, și dacă noi suntem obraznici. Dovadă este răstignirea Lui pe Cruce. Când ne-a iubit cel mai mult Hristos, Dumnezeu-Omul? Nu atunci când făcea minunile, nici când le vorbea de se uimeau mulţimile și rămâneau „cu gura căscată” în faţa Domnului Hristos, ci pe Cruce, când erau două-trei femei mironosiţe și Evanghelistul Ioan – în rest, ură, torent dezlănţuit de dispreţ și de batjocură la adresa lui Hristos. Iar El ne-a iubit cel mai mult atunci.

Când ne iubește cineva cel mai mult? Când se jertfește pentru noi. Aceasta este iubirea pe care au avut-o martirii – iubire care conţine în sine jertfă, așa cum a primit mucenicia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Dă-ne, Doamne, iubirea Ta, ca să Te mărturisim!