„Am putea concentra pasajul evanghelic în două cuvinte: iubire şi trădare. Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni şi trădarea omului faţă de Dumnezeu.

Hristos, la Cina cea de Taină, îi încredinţează pe ucenici că adevărata iubire faţă de cineva presupune să te dăruieşti integral acelei persoane, cu întreaga ta fiinţă, cu întreaga ta existenţă. Să te faci, prin iubire, pe tine însuţi, darul cel mai minunat pentru cei din jurul tău.

Hristos ni se dăruieşte în felul acesta, cum noi nu vom putea face niciodată. Se dăruieşte integral, Îşi dă propria Sa viaţă pentru a ne răscumpăra din chingile păcatului si ale morţii.

Această dăruire de sine a lui Hristos pentru întreaga umanitate, pentru fiecare om în parte, se actualizează în fiecare Sfântă Liturghie.

Din păcate, noi nu avem o înţelegere foarte corectă asupra a ceea ce înseamnă Sfânta Liturghie.

Credem că este o rugăciune, slujba în care venim să Îl lăudăm pe Domnul, să ne întâlnim cu El.

Liturghia presupune şi aceste aspecte însă, din păcate, ne scapă ceva esenţial.

Sfânta Liturghie înseamnă, în primul rând, dăruirea sinelui nostru, a întregii noastre existenţe, lui Hristos.

Ori de câte ori decidem să venim la Liturghie nu facem altceva decât să Îi spunem lui Dumnezeu: «eu mă dăruiesc Ţie integral, Îţi dăruiesc sinele meu, viaţa mea, gândurile mele, inima mea, întreaga mea existenţă, chiar şi păcatele».

Însuşi Hristos, la Cina cea de Taină, când a săvârşit prima Liturghie, le-a spus ucenicilor că nu este dragoste mai mare ca cineva să îşi dea sufletul pentru semenul său”.

Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra realităţii că Liturghia ne învaţă dăruirea de sine:

„Raţiunea Liturghiei este să ne înveţe să ne dăruim integral celor din jur. Nu ceilalţi să ne ceară să ne dăruim şi să ne manipuleze şi să devenim obiecte de posesiune şi de obsesie. Noi înşine, ca o expresie a propriei noastre libertăţi, să ne dăruim celor din jur.

Acelaşi lucru l-a făcut Hristos. Omul nu a vrut să Îl primească pe Hristos să se dăruiască integral. El a avut această iniţiativă.

Omul, mai ales prin Iuda, urzea trădarea, în pofida faptului că a fost martor la această dăruire de sine a lui Hristos pentru întreaga umanitate.

Iuda însuşi a participat la Cina cea de Taină. S-a împărtăşit. Dumnezeu nu l-a exclus, cu toate că ştia că are urzită în inimă această acţiune de trădare.

Dacă vom înţelege că Liturghia înseamnă dăruire de sine, aşa cum spunem în fiecare ectenie: «pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm», vom învăţa ce înseamnă şi smerenia, şi dragostea faţă de cei din jur.

Vom învăţa să suportăm şi calomniile şi dispreţul pe care ni-l pun pe tavă adversarii noştri. Vom învăţa să Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toată viaţa noastră, pentru toate bucuriile şi tristeţile”.

Totodată, Ierarhul Huşilor a amintit de faptul că, la Cina cea de Taină, Hristos îşi numeşte ucenicii „prieteni”:

«Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute» (Ioan 15, 13-15)

„Hristos, la Cina cea de Taină, îi numeşte pe ucenici «prietenii» Săi. Prietenul poate să aibă acces la tot ceea ce este mai intim, mai profund din sufletul celui de lângă el. Aceasta înseamnă a fi prieten.

Hristos ne învaţă şi ce înseamnă prietenia pe care o dobândim prin Liturghie. Noi devenim, prin Liturghie, prieteni cu Dumnezeu.

Devenind prieteni cu Dumnezeu, devenim prieteni unul cu celălalt.

Prietenia adevărată este cea în care îţi legi sufletul de cel de lângă tine. Făcând aceasta, vei avea disponibilitatea, resursa duhovnicească de a te jertfi pentru cel de lângă tine”.

Preasfinţia Sa a insistat asupra locului pe care Sfânta Liturghie ar trebui să îl ocupe în viaţa noastră:

„Din păcate, noi am pierdut sensul a ceea ce înseamnă Liturghia pentru că nu mai înţelegem cuvintele lui Hristos de la Cina cea de Taină. Le desprindem de context şi le dăm o altă conotaţie.

Cuvintele lui Hristos rostite la Cina cea de Taină ne ajută să înţelegem ceea ce înseamnă Liturghia, Sfânta Euharistie.

În mod esenţial, fără a fi reducţionişti, Liturghia înseamnă dăruirea lui Dumnezeu nouă înşine, ca noi să primim puterea de a I ne dărui integral Lui.

Aceasta înseamnă Liturghia. Toate celelalte semnificaţii decurg din înţelegerea Liturghiei ca modalitatea noastră de a ne dărui integral lui Dumnezeu.

De unde îmi dau seama că nu înţelegem Liturghia ca o dăruire de sine? Pentru că găsim întotdeauna ceva mai important să facem în timpul ei. Dacă, de pildă, ne sună telefonul, ieşim imediat afară.

Ne pierdem răbdarea. Contabilizăm cât a durat. Liturghia ar trebui să devină acea suspendare a timpului, aşa cum se întâmplă atunci când iubim pe cineva. A iubi pe cineva nu înseamnă a sta cu ochii pe ceas şi a te plictisi şi a încerca să scapi cât mai repede de el.

Sigur că unii pot să folosească această modalitate de a iubi ca pe o formă de a deveni posesivi. Ei să nu dăruiască nimic, dar să pretindă.

Într-o relaţie dintre doi oameni, când unul dăruieşte, iar celălalt numai pretinde, atunci, într-adevăr, iubirea aceea se transformă într-un chin. Devine insuportabilă, oricâtă bunăvoinţă şi dragoste ai avea. Celălalt se vede numai pe el însuşi şi nu are capacitatea să-l vadă pe celălalt.

Părintele Emilianos Simonopetritul ne dă cea mai frumoasă definiţie a Liturghiei. Atunci când venim în biserică, noi vrem să ne înfruptăm din realităţile cele cereşti. Prin Liturghie ne angajăm să vedem cerul. Ea este cea mai minunată fereastră a noastră către cer.

Când venim la Liturghie nu facem altceva decât să ne uităm înspre această fereastră, să avem ochii aţintiţi înspre Hristos.

Noi astăzi nu rememorăm un eveniment de acum aproape 2000 de ani. Noi îl trăim! Îl actualizăm prin fiecare Liturghie. Tot ceea ce Hristos a rostit atunci este actualizat acum.

Rostul Liturghiei nu este să ne trimită la nişte evenimente extraordinare pe care le-a săvârşit Hristos. Noi, prin Liturghie ,le actualizăm”.

La final, Părintele Episcop Ignatie a amintit de trădarea lui Iuda şi de propriile noastre trădări,:

„Pasajul evanghelic concentrează istoria mântuirii neamului omenesc prin cele două cuvinte: iubire şi trădare.

Iuda L-a trădat pe Dumnezeu pentru că el nu a avut disponibilitatea şi capacitatea de a i se dărui lui Hristos.

Motiv pentru care el, după ce s-a împărtăşit, a ieşit afară, iar afară era noapte.

Nu cred că era un indiciu întâmplător faptul că afară era noapte. Noapte era şi în sufletul lui Iuda.

Noapte este şi în sufletele noastre ori de câte ori nu reuşim să ne dăruim celor din jur şi nu îi iubim.

Hristos a fost atât de generos, atât de minunat cum numai El ne poate iubi.

Le-a promis ucenicilor că ei, participând la Liturghia Cinei celei de Taină, devin prietenii Lui.

Hristos S-a ţinut de promisiune. Îl numeşte «prieten» pe om, chiar şi atunci când acesta îşi propune să Îl trădeze.

Aşa s-a întâmplat cu Iuda. În plină noapte, când Iuda s-a apropiat cu gândul murdar al trădării, Hristos îl numeşte «prieten».

Atât de bun este Dumnezeu, inclusiv cu cei care Îl trădează, Îl neagă sau Îl refuză.

Noi de aceea ajungem să Îl trădăm pe Dumnezeu, să-L refuzăm, pentru că nu putem să ne dăruim Lui, pentru că suntem corupţi de cele materiale.

Suntem schimonosiţi de păcat şi nu avem capacitatea de a recunoaşte că, din pricina păcatelor noastre, Dumnezeu este transformat în victimă. Îl răstignim prin păcatele noastre.

Iuda nu a avut capacitatea să recunoască că, prin încolţirea gândului de trădare, deja L-a transformat pe Hristos într-o victimă, deja L-a refuzat”.