Vineri, 27 mai 2022, de Sărbătoarea Sfântului Ioan Rusul, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor a oficiat, alături de  Preasfințitul Părinte  Visarion, Episcopul Tulcii, și de Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei  și Rădăuților, Sfânta Liturghie, în Parohia Sâmbăta Nouă, Protopopiatul Babadag, cu prilejul hramului sfântului locaș.

Răspunsurile liturgice au fost date de membrii Grupului psaltic „Tronos” al Catedralei Patriarhale din București, dirijați de arhidiaconul Mihail Bucă.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a vorbit despre profilul duhovnicesc al martirilor, explicând de unde venea disponibilitatea acestora pentru jertfă:

«Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât» (Ioan 15, 17-18)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre aducere-aminte și cinstire pe unul dintre Mucenicii lui Hristos – Sfântul Ioan Rusul.

Este impresionant faptul că martirii, atunci când merg spre jertfă, vorbesc foarte puțin.

Din păcate, noi înțelegem credința ca pe un set de convingeri la care, dacă aderăm, putem să ne numim ucenici ai lui Hristos. Am transformat credința într-o teorie. Cu cât vorbim mai mult despre credință, cu atât se pierde din profunzimea trăirii ei.

Mucenicii ne dau mărturie că există un primat al experienței în fața cuvântului. Întotdeauna, când ne apropiem de esența unui lucru sau a unui eveniment, cuvintele noastre pălesc, sărăcesc. Suntem plini de starea pe care ne-o transmite un eveniment din viața noastră sau de întâlnirea cu o anumită persoană. Este o stare de plinătate, care ne determină să nu ne mai găsim cuvintele pentru a exprima ceea ce trăim cu adevărat, în adâncul ființei noastre. În asemenea momente, noi devenim numai stare. Nu mai avem capacitatea de a verbaliza ceea ce trăim în noi.

Mucenicii au fost numai stare de iubire și credință față de Hristos.

În momentul în care i s-a cerut să renunțe la credința creștină, Sfântul Ioan Rusul i-a replicat celui care îl ținea în robie (un turc), foarte scurt și fără prea multe discuții și alambicări în ceea ce privește credința: „Dacă tu mă vei lăsa liber să-mi trăiesc credința mea, eu te voi sluji cum dorești tu. Dacă nu vei fi în stare să faci lucrul acesta, atunci îmi voi preda capul ție, adică sunt disponibil pentru jertfă”.

Sfântul Ioan Rusul nu s-a avântat în a-i ține o mare cuvântare despre ceea ce înseamnă credința în Hristos, ci doar și-a exprimat disponibilitatea, fără niciun fel de șovăire sau de intermitențe interioare, de a-L trăi și de a se jertfi pentru El.

De unde venea disponibilitatea incredibilă, a mucenicilor, pentru jertfă? Venea din iubirea lor desăvârșită pentru Hristos, din credința lor. Pentru ei, credința nu era o simplă ideologie, ci era viața.

Mucenicii «metabolizau» cuvântul lui Hristos – devenea sângele și carnea lor -, încât orice tentativă de a renunța la Hristos coincidea cu tentativa de a renunța la ei înșiși, de a se renega pe ei înșiși. Așa ar trebui să trăim fiecare dintre noi – să ne nevoim să „metabolizăm” cuvântul și iubirea lui Hristos.

Preasfinția Sa a arătat că martirii au întrupat cel mai bine dragostea lui Hristos, transmițând credința prin însăși modul lor de a trăi:

Modelul mucenicilor a fost, prin excelență, jertfa lui Hristos de pe Cruce.

Cine are curiozitatea să citească pasajele evanghelice în care ni se vorbește despre pătimirile lui Hristos, răstignirea Lui, jertfa de pe Cruce, va găsi, în acest context, la toți cei patru evangheliști, un verb: Hristos «tăcea».

Chiar dacă era batjocorit, disprețuit și persiflat; chiar dacă I s-au aruncat priviri piezișe și de ură din partea oamenilor; chiar dacă omul a avut nesăbuința și aroganța de a crede că Îl poate omorî pe Dumnezeu, Hristos tăcea. Nu se apăra, nici nu le-a reproșat, așa cum am fi făcut noi în situații similare: „V-am făcut minuni, v-am vorbit atât de frumos despre Împărăția cerurilor, și voi în felul acesta Îmi răsplătiți – cu ură? Aceasta e forma voastră de recunoștință față de tot ceea ce am făcut Eu – să Mă urcați pe Cruce, să Mă răstigniți?”. Nimic din toate acestea.

Hristos tăcea, pentru că vorbea jertfa Lui, dragostea Lui desăvârșită față de om. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ne descoperă cu adevărat și ne face părtași la ceea ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu față de om.

Noi iubim fluctuant. Când este vorba de dragoste, suntem conjuncturali și circumstanțiali. Dacă cineva ne-a greșit, acea mică greșeală este suficientă ca să-l „radiem” din registrul existenței noastre, să nu mai existe pentru noi. Chiar dacă acela a ocupat un loc special în ecuația vieții noastre, noi ne lepădăm de el. Îi iubim doar pe cei care ne iubesc. Ne amăgim, suntem niște falsori.

Ne este greu să ajungem la starea de dragoste pe care a avut-o Hristos față de om – El ne-a iubit mai ales atunci când noi nu meritam acest lucru. În felul acesta ne iubește Dumnezeu, nu au ce căuta adjective de felul: condiționat/necondiționat. Acestea distorsionează dragostea lui Dumnezeu. Dragostea Sa este Dragoste, și nimic mai mult. Când intervin tot felul de adjective, de fapt e o decadență a acesteia.

Aceasta o știm fiecare dintre noi, cei care iubim. Suntem plini de dragoste, îi iubim pe cei de lângă noi și le găsim circumstanțe atenuante, încât și noi ne minunăm (suntem într-o perpetuă uimire) cum de avem aceste resurse lăuntrice de a acorda atâta îngăduință, chiar dacă ne greșesc enorm de mult.

Mucenicii lui Hristos sunt cei care întrupează dragostea lui Dumnezeu.

Nouă ne este frică de prigoane, ripostăm când cineva ne zgâlțâie puțin din cumințenia noastră, când, prin atitudinea sau mentalitatea sa, contrastează cu tot ceea ce credem noi. Ne este greu să purtăm povara prigoanei. Însă Hristos ne spune: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni”; „să vă iubiți unul pe altul”; și „pregătiți-vă de prigoană”.

Indiciile prin care noi ne putem da seama dacă suntem ucenicii lui Hristos sunt dragostea și pregătirea pentru prigoană – nu lamentându-ne, nu capitulând (nu neapărat curajoși, ci fiind oameni în care există dragostea lui Hristos).

Dacă vom lăsa să ne pătrundă dragostea lui Hristos până în adâncul fibrelor ființei noastre, până în viscere, vom găsi resursele necesare să nu capitulăm și să fim noi înșine, prin viața noastră, o mărturie - fără prea multe cuvinte. Viața noastră să fie cea care vorbește despre Hristos.

Dacă ne vom uita în literatura patristică a primelor veacuri, oamenii erau recunoscuți ca fiind creștini prin modul lor de viață, nu prin altceva. Nu aveau nevoie să-și prezinte credința lor pe puncte. Ei înșiși erau o mărturie pentru toți cei care interacționau cu aceștia. Hristos vorbea din ei, prin tot ceea ce făceau, prin cele mai nesemnificative gesturi ale corpului și minții lor – totul era impregnat de Hristos, și ei înșiși erau o mărturie.

Dacă ne vom uita în viețile mucenicilor, vom vedea că ei au fost stare, fără prea multe cuvinte, metabolizându-L pe Hristos în viața lor.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre credința creștină ca stil de viață:

Ortodoxia nu este o confesiune printre multe alte confesiuni, ci este un mod de viață. Așa cum noi ne asumăm, dintr-un anumit moment de răscruce al vieții noastre, un anumit stil de viață (de pildă alimentar) – ne gândim să facem ordine în organismul nostru, să nu-l mai supunem unei terori a ceea ce mâncăm. Suntem convinși și nu ne interesează cine ne ironizează, dacă ne-am asumat un anumit tip de alimentație și ne ducem într-un anumit cerc de prieteni. Suntem captivi (în sensul foarte frumos al cuvântului) cu întreaga ființă, de ceea ce ne-am propus și nu ne interesează absolut nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru. S-ar putea chiar ca, fiind atât de convinși și pornind dinlăuntrul nostru această stare, să îi determinăm, fără prea multe vorbe, și pe ceilalți să își asume acest stil de viață.

Transpunând acestea pe plan spiritual, dacă vom reuși să ne asumăm un mod de viață în Hristos, cu toată seriozitatea și cu maximă responsabilitate, atunci vom fi, cu adevărat, martorii Lui, iar viața noastră va fi numai o stare.

Când întâlnim un avvă, un duhovnic, un trăitor al duhului, ne este suficient să stăm în preajma lui. Există celebra apoftegmă din Pateric, în care trei ucenici se duceau la Avva Antonie. Doi dintre ei profitau întotdeauna, întrebându-l cele de suflet, cele pentru mântuire, pentru câștigarea Împărăției cerurilor, iar unul singur nu-i adresa nicio întrebare. Și, la un moment dat, Avva Antonie îl întreabă: „De ce tu nu ceri niciodată un cuvânt?”, iar acela îi răspunde: „Îmi este suficient să te văd”. Pentru că Avva Antonie era numai stare.

Cred că fiecare dintre noi am întâlnit oameni care să fie numai stare – privirea lor, chipul lor, modul lor de a se comporta, ne erau suficiente ca să căpătăm ceea ce aveam nevoie, ca ființe care simțeam că în noi este dezordine și atâtea disfuncționalități. Toate se așezau în preajma acelor oameni, fără să ne vorbească.

De pildă, părintele Paisie Olaru nu vorbea foarte mult, dar în preajma sa se simțea lucrarea harului în chip viu. Te schimba radical, te punea pe alte temelii ale vieții decât cele pe care tu te duceai (te duceai cu multe gânduri în cap, cu multe prejudecăți). Fără să-ți vorbească, omul acesta îți răsturna tot ceea ce era în capul tău, fără efort și fără dorința de a-ți argumenta, cu orice preț, ceea ce el crede. Te schimba, numai fiind în preajma lui.

Așa a trăit și Sfântul Ioan Rusul, cel pe care îl sărbătorim astăzi și care este un model pentru noi, creștinii.

Vremurile nu sunt simple. Cel mai ușor putem fi zgâlțâiți când bântuie o ideologie groaznică asupra noastră, căreia îi putem cădea foarte ușor în plasă. Dracul este foarte deștept - dintotdeauna –, umblă la mintea noastră, la mentalitatea noastră, și acolo vrea să schimbe puțin angrenajul. Unii se lasă contaminați, pentru că noi n-am reușit să trăim credința, nu ca pe o ideologie. Toate ideologiile ucid.

Părintele Arsenie Boca are un cuvânt: „Ideile nu au mamă”.

Oricât de mult ne-am revendica noi ca fiind ai lui Hristos, dacă credința rămâne o pură teorie, suntem morți.

Să ne ajute Domnul, pe fiecare dintre noi, să fim stare! Când suntem stare, vorbește ființa noastră, prezența noastră, Dumnezeu care este în noi, și avem și disponibilitatea de a ne jertfi pentru El, de a-L mărturisi inteligent, fără stridențe.

Stridențele sunt foarte urâte. Nu aveți încredere în oamenii care urlă (îi vedem chiar și în politică). Nu sunt profunzi, nu îi interesează cele care țin de zona spiritualului, ci au o altă agendă.

Ultimele articole