Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Sofian Gaman.

În cuvântul de învățătură, Preasfinția Sa a vorbit despre Pilda Semănătorului și despre modul în care ne raportăm la Sfânta Liturghie:

«Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce cu inimă curată și bună aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare» (Luca 8, 15)

Pericopa evanghelică ne spune spre reflecție una dintre parabolele pe care Domnul nostru Iisus Hristos a spus-o în fața celor care-L ascultau și mai cu seamă în fața ucenicilor Săi. Este vorba de Parabola Semănătorului, singura pe care Însuși Domnul a tâlcuit-o.

Însuși Domnul le-a dat Apostolilor și apoi celor care erau de față, cheia de înțelegere și de pătrundere în adâncimile pe care le implică această parabolă.

O parabolă - spunea cineva foarte frumos - este cea care ne dezvăluie ceea ce nu știm sau nu este atât de evident, prin cuvinte, imagini sau comparații pe care le cunoaștem foarte bine.

Mântuitorul Iisus Hristos știa că cei care-L ascultau înțelegeau comparațiile pe care le folosea în parabolele Sale. Auditoriul era unul simplu, care se ocupa cu muncile agricole, de aceea regăsim foarte multe imagini luate din viața cotidiană a celor care munceau pământul.

Prima parte a Liturghiei se numește «Liturghia Cuvântului»  - partea în care ni se împărtășește cuvântul inspirat de Dumnezeu. Prima lectură biblică este întotdeauna din epistolele Noului  Testament.

A doua lectură biblică este din cele patru Sfinte Evanghelii. În această parte a Liturghiei Cuvântului, ni se cere fiecăruia dintre noi să luăm aminte și să adâncim în inima noastră acest cuvânt.

Din păcate, mulți nu ajung la acest moment, vin mult mai târziu și  nu mai au această șansă și binecuvântare de a asculta cuvântul lui Hristos. Nu atât predica noastră, ci cuvântul lui Hristos, care este unul fără de păcat. Acesta nu are în spatele lui nicio zbatere, nicio frământare, așa cum au cuvintele noastre - oricât de adânciți am fi în Hristos.

 Oricât am simți, în chip viu, harul lui Dumnezeu în sufletul nostru, cuvintele noastre poartă amprenta păcatului.

Cuvântul lui Hristos, pe care-l auzim în Liturghia Cuvântului este unul dătător de bucurie, dătător de lumină, de pace și de multă unitate lăuntrică. Așa este Dumnezeu: pace, lumină, bucurie și unitate.

Cuvintele noastre, oricâte intenții bune ar avea îndărătul lor, poartă în ele germenele dezbinării, atât timp cât în noi este chiar și un firicel de păcat.

Păcatul primit în viața noastră înseamnă dezbinare lăuntrică, ruptură ființială. Noi transmitem, prin cuvântul nostru, această ruptură ființială, această stare de dezordine lăuntrică, celor din jurul nostru.

Este atât de important să avem în mintea și în inima noastră preocuparea și dorința de a ajunge la Liturghie de la începutul ei, ca să prindem cuvântul lui Hristos. Urechile noastre, mintea noastră, inima noastră să primească duhul cuvintelor lui Hristos. Dacă vom reuși acest lucru, aproape că nu este nevoie de predică.

Ierarhul Hușilor a afirmat că în cadrul Liturghiei, Domnul Hristos este Cel care seamănă cuvântul în inimile noastre:

În Liturghia Cuvântului Hristos este Semănătorul. El este Cel care aruncă sămânța cuvântului Său în inimile noastre.

De noi depinde cum rodește cuvântul acesta, câtă disponibilitate, căldură și deschidere avem în a-l primi.

 Inima noastră este ca locurile unde au fost semănate semințele. Când venim la Liturghie, inima noastră poate să fie ca locul acela de lângă drum, unde a fost pusă sămânța, dar prin negrija noastră am călcat, am zdrobit acea sămânță și nu a mai putut să dea rod.

Domnul Hristos ne spune că primele semințe au căzut lângă drum, ele nu erau pe cale, nu au fost puse pe cale. Putem înțelege, prin sintagma „lângă drum”, deviere din calea aceea care ne duce spre rodire.

Ca să putem să primim cuvântul lui Dumnezeu și inima noastră să nu fie într-o stare de rătăcire și de deviere spirituală, este nevoie să-l înțelegem. Înțelegerea cuvântului ne va ajuta să ne punem pe cale.

Căile inimii noastre sunt de multe ori ca șanțurile unde aruncăm de toate. Un șanț este simbolul decăderii, al rătăcirii. Tot ceea ce ajunge în șanț se zdrobește.

În timpul Liturghiei inima noastră poate să fie în orice alt loc, nu acolo. Deviem de la cele la care suntem invitați să le trăim. De aceea sămânța cuvântului lui Dumnezeu nu cade unde trebuie - pe calea inimii noastre -, ci pe lângă inima noastră.

Nu avem, în Liturghie, conștiința faptului că trebuie să ne dăruim integral lui Dumnezeu. Nimic nu ar trebui să ne distragă atenția, cu atât mai puțin un telefon care ne sună în buzunar și ne comportăm de parcă am fi hipnotizați de acesta: îl luăm în mână și când sună, am zbughit-o, am întors spatele la Liturghie și mergem să vorbim cu cine ne-a sunat, cu toate că știm că nu este ceva esențial, important. Pot fi și situații în care este imperioasă nevoie să răspundem, poate cineva este într-o situație delicată și are nevoie de ajutor, dar în cele mai multe cazuri răspundem la un telefon sau ne antrenăm într-o discuție - adică deviem, ne ducem în șanț - și cuvântul nu mai poate să rodească, pentru că nu-l auzim

Una dintre formele de a devia de la înțelegerea Liturghiei, de la înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu este distragerea atenției.

Ne lăsăm atât de ușor acaparați de orice altceva decât de starea de har a Liturghiei - pe care ar trebui să o interiorizăm în inima noastră, să o punem în adâncul ființei noastre.

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce cuvântul lui Hristos nu rodește în inimile pietrificate și în cele acaparate de grijile vieții:

Cea de-a doua sămânță a căzut pe piatră și neavând apă s-a uscat. Veți spune: „Cum poate să rodească o sămânță pusă pe piatră?” Oricât de mult am uda-o, este aproape imposibil să dea un rod.

Hristos nu se referă la piatra propriu-zisă, ci la inima omului care este ca o piatră și pe care, oricât am picura apa harului lui Dumnezeu, nu rodește nimic. Este o inimă stearpă din punct de vedere spiritual, nu poate să nască nimic, pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu a căzut într-un loc propice, care să poată să dea rod.

Venim la Liturghie, la slujbele Bisericii, iar inima noastră este de piatră, nu reușim să asimilăm, să metabolizăm nimic din ceea ce ni se oferă, cu atâta generozitate, de către Dumnezeu.

O inimă ajunge de piatră atunci când nu mai este încălzită de inima lui Dumnezeu, când o hrănim cu păcatul, cu toate micimile de suflet, și când lăsăm ca răul să devină energia sufletului și a vieții noastre.

Oricât de mult ar arunca Dumnezeu semințele harului în noi, dacă suntem de piatră nu vom ajunge bogați spiritual, nu vom putea să dăm rod, să fim oameni cu o stare de plinătate duhovnicească.

Cea de-a  treia sămânță a fost pusă printre spini. Aceștia au crescut și au înăbușit-o, au asfixiat-o, i-au tăiat respirația germinării, a rodirii.

Spinii, ne spune Domnul Hristos, sunt grijile vieții  de care ne lăsăm hipnotizați.  Ce însemnă grijile vieții?

Putem înțelege această sintagmă atunci când ne pierdem în ceea ce este secundar, neesențial, când ne risipim energia sufletului în toate mărunțișurile vieții acesteia, în cele care nu ne dau niciun fel de consistență.  Sunt cele care ne sărăcesc, nu mai avem starea de bogăție lăuntrică.

Domnul Hristos ne spune că o inimă bună este cea care știe care sunt prioritățile bune pentru viața acesta - pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca pe un dar.

Să știm ceea ce este esențial, capital, pentru noi. Să avem capacitatea de a decanta, de a limpezi și de a spune: „în această clipă, în acest moment aceasta este esența, restul este balast. Le dau la o parte, nu mă pierd în ele”.

Din păcate noi procedăm invers: ne îngropăm în balast, în toate aceste micimi și devenim oameni spinoși, oameni care nu reușim să dibuim sensul vieții noastre.

Grijile țin întotdeauna de ceea ce este secundar. Pentru noi este esențial să căutăm, cât mai mult, ca Hristos să fie centrul vieții noastre.

 Toate celelalte, care țin în mod inerent de viața noastră  (cu ce ne vom hrăni, cu ce ne vom îmbrăca, cum îi vom educa pe copiii noștri, cum ne vom raporta la cei din jurul nostru), capătă sens și valoare  doar dacă le însumăm sau le prindem de căutarea de a face ca Hristos să devină centrul vieții noastre.

Totodată, Preasfinția Sa a afirmat că avem nevoie de multă răbdare pentru a rodi în noi cuvântul lui Hristos:

Hristos spune că sămânța căzută pe pământ bun este inima curată, cea care rodește întru răbdare.

Dacă suntem atenți, scorul este unul dezavantajos, trei la unu. Trei semințe nu dau niciun fel de rod, doar una singură cade pe un pământ bun - care e o inimă curată  - și caută să dea rod întru răbdare.

A adânci în noi starea de viețuire în Hristos presupune foarte multă răbdare, ca, de altfel, orice lucru frumos din lumea aceasta pe care vrem să-l învățăm. Îl deprindem cu multă trudă. Mai sunt momente de dezamăgire, capitulăm, avem tendința de a renunța, dar dacă suntem extrem de motivați și avem o țintă la care vrem să ajungem, un „target” pe care vrem să-l atingem, chiar dacă ne mai clătinăm puțin, vom rămâne statornici, neclintiți, până în momentul în care obținem ceea ce ne-am propus. Fiecare dintre noi știm că multe dintre lucrurile de care ne bucurăm acum le-am obținut cu foarte multă trudă, răbdare și dăruire.