După slujba de resfinţire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium în apropierea locaşului de cult. Din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

În cuvântul adresat celor prezenţi, Părintele Episcop Ignatie a explicat Pilda datornicului nemilostiv, insistând asupra atitudinii insensibile a celui ce tocmai fusese absolvit de o datorie imensă:

«Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?» (Matei 18, 32-33)

„Pasajul evanghelic ne relatează o pildă rostită de Hristos în faţa contemporanilor Săi.

Pentru a transmite cât mai simplu şi într-o formă cât mai plastică mesajul Său, Domnul Hristos se folosea de acest procedeu literar, numit parabolă sau pildă.

Erau preluate elemente din viaţa cotidiană cea mai apropiată omului şi erau transpuse într-o manieră literară, simplă, prin care Domnul Hristos deschidea inimile oamenilor spre ceea ce însemna venirea Sa, misiunea Sa, Împărăţia Cerurilor.

Parabola de astăzi se intitulează «Parabola datornicului nemilostiv» şi ne vorbeşte despre atitudinea pe care a avut-o acest datornic insensibil, care nu a ştiut să răspundă cu aceeaşi dragoste pe care el a primit-o.

Domnul Hristos a folosit sumele de bani – zece mii de talanţi şi o sută de dinari – pentru a ne sensibiliza şi pentru a ajunge să conştientizăm că noi beneficiem în viaţă de iertarea unor greşeli imense, însă noi nu avem capacitatea de a trece cu vederea o mică greşeală, făcută de semenul nostru.

Pentru a avea o imagine foarte clară asupra faptului că există o disproporţie foarte mare între modul cum se comportă cineva faţă de noi, şi cum o facem noi faţă de semenii noştri, ni se spune că datornicul nemilostiv îi datora stăpânului său zece mii de talanţi. Era o sumă imensă atât pentru mentalitatea de atunci, cât şi pentru astăzi. Pentru acea vreme, suma de zece mii de talanţi era echivalentă cu întreaga masă monetară a unui stat, spre exemplu a Egiptului.

Acel om insensibil a ştiut să fie umil, să fie smerit, însă era vorba de o smerenie falsă, era ipocrit.

A căzut în genunchi, rugându-l pe stăpânul său să îl îngăduie, căci va plăti. Era evident că nu ar fi avut cu ce să plătească.

Conform regulilor vremii respective, cei care nu puteau să îşi plătească datoriile, deveneau sclavi, împreună cu toată familia, ai celui căruia îi datorau banii.

Acest om beneficiază de două ori de bunăvoinţa stăpânului. În primul rând îi este iertată datoria, iar consecinţa acestei iertări este că nici el, nici familia, nu este dusă în sclavie.

Acel om, la câteva momente, se întâlneşte cu un datornic al său, care îi datora o sumă infimă, o sută de dinari.

În vremea de atunci suma aceasta era echivalentă cu plata a o sută de zile de muncă. Era o sumă infimă, în comparaţie cu suma pe care o datorase el - de zece mii de talanţi, echivalentul a şase milioane de salarii pentru o zi de muncă.

Acest datornic iertat se comportă mişeleşte. A devenit o lichea. Nu şi-a iertat semenul de datoria avută. Avea un suflet meschin, răutăcios, «profesionist» în a face nedreptate semenului”.

Ierarhul Huşilor a adus în atenţie nedreptatea morală şi a creionat profilul celor care, de multe ori, în spatele anonimatului, murdăresc identitatea semenilor lor:

„În general, noi suntem captaţi şi ne atrage atenţia nedreptatea socială. Prea puţin amendăm sau suntem atenţi la nedreptatea morală pe care ne-o poate provoca cineva.

Din nefericire, în lumea în care trăim, ne facem nedreptăţi morale, devenim răutăcioşi, atât în spaţiul virtual, în media scrisă, cât şi unii altora, la serviciu sau în familie. Noi înşine nu ştim ce înseamnă iertarea.

Omul care nu ştie să ierte îşi transformă viaţa şi devine un mare profesionist al nedreptăţii morale.

Nedreptăţeşte permanent. Nu contează dacă ceea ce spune este adevărat sau fals. De cele mai multe ori proferează minciuni, calomnii. Inventează. Nu cunoaşte omul, dar lansează bârfele. Nu se fundamentează pe nimic şi nu are niciun argument.

Acest tip de nedreptate morală se întâlneşte, în general, în spaţiul virtual, la rubrica comentarii.

Găsim acolo tipologia de oameni care sunt profesionişti ai nedreptăţii morale. Ciopârţesc şi maculează identitatea unui om gândind că, dacă ei nu sunt identificaţi, dacă sunt anonimi, fapta lor nu are niciun fel de repercusiuni şi gravitate morală. Se înşeală!”

Părintele Episcop Ignatie a explicat faptul că nedreptatea provocată celor din jur se răsfrânge asupra vieţii şi familiei celui care o generează, deoarece devine a doua lui natură:

„Toate nedreptăţile morale pe care le provocăm celor din jur – cu atât mai mult cu cât ele sunt mai nefundamentate şi nu au nicio legătură cu viaţa omului, cu personalitatea lui – îşi vor cere tributul.

Nu Dumnezeu este Cel care pedepseşte, ci nedreptatea se va întoarce ca un bumerang şi îl va zdrobi pe autorul ei.

Nicio nedreptate morală nu rămâne nerăsplătită. Cu atât mai mult cu cât în chip meschin, cu un suflet murdar, răutăcios, pur şi simplu se murdăreşte un om nevinovat.

Dumnezeu nu îngăduie nedreptatea morală. Ea ne transformă, fără să ne dăm seama, din oameni, în fiare.

Cine provoacă o nedreptate morală în lumea virtuală, a internetului, să nu îşi închipuie că în propria familie sau la locul de muncă va fi ca un înger. Tot fiară va fi.

Profesând tot timpul «meseria» de lichea, inevitabil se va metamorfoza, iar răutatea lui va avea o înrâurire asupra întregii lui vieţi. Va suferi şi el şi cei din jur.

Un om rău este un om chinuit, un om cu sufletul urât, care îi chinuie inclusiv pe cei din jur, pe care îi iubeşte.

Atitudinea de a provoca nedreptate morală devine ca un reflex şi ajunge să nedreptăţească şi pe cei din familie şi din jur.

Oamenii care fac nedreptăţi morale sunt oameni mici la suflet, care au în mâinile lor puterea. Să ne ferească Dumnezeu de omul mic la suflet căruia i se dă şi puterea. Devine «diavol» cu chip de om. Pentru el, esenţialul este să multiplice mizeria, să o răspândească.

Evanghelia de astăzi ne cere să fim oameni buni, să avem capacitatea de a ierta. În iertare se închid rănile şi îmboboceşte iubirea. Sufletul celui care provoacă nedreptate morală este unul golit de iubire”.

Preasfinţia Sa a insistat pe faptul că iertarea şi împăcarea vindecă sufletele, prezentând un citat din Phil Bosmas, care vorbeşte despre împăcare ca fiind un antidot la răutate:

«Împăcare: pentru ea nu este niciodată prea târziu. Soarele de pe cerul vieţii noastre comune este întunecat de norii neîncrederii, de ceaţa incorectitudinii, de suspiciune şi prefăcătorie, de noaptea mâniei şi a urii.

Soarele din viaţa noastră este împiedicat să lumineze de zidurile pe care le-am ridicat între oameni, ziduri nevăzute şi misterioase, în propriile noastre locuinţe, în cercul cel mai restrâns al familiei noastre.

Necruţători, ţinem uşile închise în faţa celor pe care nu vrem să îi mai vedem şi să îi mai auzim.

Împăcare: singura mână care alungă cu răbdare norii.

Împăcare: întâia lumină care dimineaţa, treptat, alungă noaptea.

Împăcare:cheia care în sfârşit deschide iarăşi uşile de nepătruns.

Nu este niciodată prea târziu pentru împăcare, pentru că nu este niciodată prea târziu pentru a iubi şi nu este niciodată prea târziu pentru a fi fericit.

Cine nu vrea împăcare rămâne în noapte şi fământările îi cuprind inima ca o tumoare canceroasă.

Cine nu vrea împăcare se pedepseşte, mai înainte de toate, pe sine însuşi.

Împăcarea poate să pară imposibilă, pentru că orice împăcare trebuie să vină din două părţi. Împăcarea nu poate fi obţinută prin constrângere. Împăcarea trebuie semănată, bobiţe mici de pace şi prietenie.

Împăcarea trebuie lăsată să crească de-a lungul drumului pe care te întâlneşti cu celălalt.

Împacă-te atât cât depinde de tine şi atât cât poţi, cu toţi oamenii din jurul tău. Nu este niciodată prea târziu».

În semn de preţuire pentru activitatea pastorală desfăşurată, Părintele Episcop Ignatie a hirotesit întru iconom pe părintele paroh Costel Carcalete, şi a oferit diplome de vrednicie celor care s-au implicat în restaurarea locaşului de cult.