Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corala Tabor a Catedralei, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a arătat ce presupune, cu adevărat, credința în Dumnezeu, și care este puterea acesteia: 

«Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, mergea pe apă și venea către Iisus» (Matei 14, 28-29)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre minunea umblării pe apă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Evident, pentru logica noastră omenească, este ceva de neînțeles cum cineva poate să suspende legile gravitației. Ne scapă însă din vedere faptul că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este Cel care a creat lumea aceasta și, prin urmare, El este stăpânul acestei lumi, este deasupra tuturor legilor fizice care ne guvernează pe fiecare dintre noi. 

Astfel, ne este foarte ușor să înțelegem cum Domnul a mers pe apă ca pe uscat. El stă deasupra legii gravitației și o poate suspenda oricând, pentru că El este Dumnezeu-Omul, Cel „prin care toate s-au făcut și nimic din cele care s-au făcut nu s-au făcut fără de El”, așa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan.

Unei asemenea minuni îl face părtaș și pe Apostolul Petru, datorită credinței sale puternice. De aici învățăm faptul că omul, prin credință, se poate poziționa ca stare sufletească deasupra a tot ceea ce ține de lumea aceasta. 

Prin credință, omul poate să spiritualizeze lumea, să nu mai fie atât de grosieră pentru el, să nu mai fie o pricină de a nu-L vedea pe Dumnezeu - pricina aceasta este din cauza faptului că omul este păcătos și nu că lumea ar avea în sine ceva păcătos. Lumea este, așa cum ne încredințează Sfânta Scriptură, creată „bună foarte”; nimic nu este de lepădat din lumea aceasta de vreme ce este creată de Dumnezeu. Totul este binecuvântat. Omul, prin păcat, poate să se raporteze inadecvat față de lume, față de Cosmos și, implicit, față de semenul său.

Din atitudinea Sfântului Apostol Petru învățăm faptul că unui om foarte credincios Dumnezeu îi dăruiește puterea de a săvârși minuni, de a se poziționa deasupra a ceea ce ține de legile fizicii.

Apostolul Petru îi cere Domnului să-i poruncească să meargă înspre El. Domnul ține cont de această cerere. Cererea Sfântului Apostol Petru a avut și o anumită îndoială, care se impune din modul în care I s-a adresat: „Doamne, dacă Tu ești acolo departe, Cel ce mergi pe mare ca pe uscat, poruncește-mi ca să vin eu la Tine!” Cu alte cuvinte, îi cerea lui Dumnezeu o anumită probă sau formă de verificare ca apostolii să se încredințeze că Domnul Hristos nu este o fantasmă sau imaginația minții lor în miezul nopții. 

Domnul ține cont de această dorință a Apostolului Petru și-i spune: „Vino!”, iar Petru se coboară din corabie, ignorând faptul că el este pe mare și se îndreaptă înspre Domnul.

În timp ce mergea pe apă ca pe uscat, înspre Domnul, s-au năpustit valurile mării și s-a întețit furtuna, ceea ce i-a sporit starea de frică pentru că atenția lui nu a mai fost concentrată înspre Domnul Hristos. Privirea lui nu mai era înspre Hristos, ci înspre interpretarea faptului că s-ar putea ca moartea să-l înghită din pricina valurilor și a furtunii năpraznice care s-a întețit. 

Petru și-a schimbat centrul de atenție dinspre Domnul Hristos înspre frica de moarte, ceea ce i-a amplificat această stare de nesiguranță, determinându-l să ceară ajutorul lui Hristos, Căruia I-a spus: „Doamne, scapă-mă! Izbăvește-mă din această iminență a morții pe care o simt că vine și este cât pe ce să mă înghită, așa cum simt că valurile acestea ale mării sunt cele care se năpustesc asupra mea!”

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune faptul că Apostolul Petru nu s-a bucurat că el mergea pe apă, ci de faptul că se îndrepta înspre Iisus, privea înspre Hristos. Aceasta este adevărata bucurie a omului, și nu faptul că este părtaș unei minuni sau că el însuși poate deveni subiectul acestei minuni sau că el, prin harul lui Dumnezeu, poate săvârși această minune. Adevărata minune și bucurie a omului este atunci când el se îndreaptă și privește către Iisus., 

Când centrul atenției Apostolului Petru s-a îndreptat înspre valurile năprasnice care urcau, și simțea că-i pun viața în pericol, credința sa s-a diminuat, fapt care l-a determinat să-I spună Domnului: „Doamne, scapă-mă, izbăvește-mă!” 

Preasfinția Sa a afirmat că adevărata credință implică iubirea:

Privitor la atitudinea Apostolului Petru, tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează că „la nimic nu folosește să fim aproape de Hristos dacă nu suntem aproape prin credință”. Sfântul Apostol Petru era aproape de Hristos, dar din pricina fricii el ușor-ușor și-a pierdut credința și credea că moare. 

Acest aspect, de care ne atenționează Sfântul Ioan Gură de Aur, este extrem de esențial, mai ales pentru lumea de astăzi. Sunt mulți care vorbesc la nivelul teoretic despre Iisus Hristos, despre principiile evanghelice. Adeziunea lor este una pur ideologică, pur exterioară, fără vreo implicare concretă în viața lor a relației cu Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. 

Din nefericire, unii folosesc credința pentru a aduna capital de imagine, fără niciun fel de relație personală cu Iisus Hristos. Când avem o relație personală, profundă, cu Iisus Hristos, este imposibil să transformăm credința într-o ideologie pentru că ea este pentru noi viață, și nu o idee moartă sau o pură afinitate intelectuală în care să ne regăsim conform ideologiilor în care credem.

Sfântul Apostol Petru, prin atitudinea lui, ne relevă faptul că nu este suficient să vorbim despre Iisus Hristos, nu este suficient să fim aproape de El, ci esențial este să credem în El. Credința este adevărata relație a omului cu Dumnezeu. Să stăm în credință, în fața lui Hristos, împreună cu Hristos. 

Nu este suficient să credem că putem fi buni creștini aplicând principiile Evangheliei în mod exterior, fără ca viața noastră să fie schimbată. 

Unii spun că nu este nevoie să mergem la biserică, că ne putem trăi credința în mod privat, individual, să avem o relație directă cu Dumnezeu; ce rost are să mergem la biserică, de vreme ce avem posibilitatea de a avea o relație directă cu El, într-un cadru foarte privat, în intimitatea noastră. 

Evident că cei care problematizează astfel sunt într-o mare iluzie și nu aș vrea să mă exprim depreciativ față de aceștia, ci doar să semnalez că nu există o profunzime a credinței. Când vom înțelege că a fi credincios înseamnă a ne manifesta iubirea față de persoana în care noi credem, facem următorul pas, acela de a dori să întâlnim acea persoană în care credem și pe care o iubim. 

Adevărata întâlnire cu Persoana pe care noi o iubim nu poate fi decât în biserică, în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru că El Însuși este în Sfânta Euharistie, în pâinea și vinul prefăcute prin  venirea Duhului Sfânt.

Cei care invocă și argumentează că pot avea o relație directă cu Dumnezeu fără să caute să-L întâlnească și să se împărtășească din El, sunt ca cei care preferă să bea apă de la robinet, ignorând izvoarele. Orice om rațional, în momentul în care-l vei pune în fața unei alegeri între a bea apă de la robinet și apă de la izvor, în mod natural va alege și va prefera să bea apă din izvor, din mai multe rațiuni lesne de înțeles.

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este extrem de actual. Nu ne folosește la nimic să fim aproape de Hristos dacă nu avem credință în El.

Oare de ce Dumnezeu, în momentul în care a văzut frica Apostolului de a nu se îneca, nu a liniștit furtuna, de ce nu a temperat valurile mării, ca să-i mai diminueze ceea ce trăia atât e dur  și aspru Apostolul în sufletul său? Ar fi fost mult mai simplu să liniștească furtuna în timp ce Petru era pe mare, dându-i o anumită siguranță. 

Nu a făcut-o pentru că – și aici tot Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care ne spune – atâta timp cât sunt lucruri care țin de noi, de credința noastră, Dumnezeu este Cel care rămâne în această stare de atenție și fără implicare pentru că vrea să pună în lucrare credința noastră. Dumnezeu intervine în momentul în care ajungem la limitele noastre și nu mai putem face  absolut nimic; din punctul acela intervine Dumnezeu și lucrează. 

Petru, dacă ar fi avut credință și și-ar fi menținut-o exact ca atunci când s-a coborât din corabie și a mers pe mare ca pe uscat, nu ar fi ajuns să simtă frică. De aceea Domnul i-a întins mâna, pentru a-l încredința că acolo unde el nu mai poate, ca om, și puterile sunt limitate, intervine El să ne ajute în cele pe care le trăim.

O asemenea conștiință ar trebui să avem fiecare dintre noi, să facem tot ceea ce ține de puterile noastre, să nu fim oameni leneși în credință, leneși în a ne lucra darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în noi cu atâta bunăvoință și generozitate. De multe ori, stăm în fața unui examen și parcă mai mult așteptăm ajutorul lui Dumnezeu, dar ceea ce ține de noi intră într-o zonă de suspensie, de trândăvie.  Nu depunem toate eforturile.

Sfântul Teofan Zăvorâtul are un cuvânt foarte frumos legat de momentele în care suntem supuși unui examen. Spune: „Fă tot ceea ce ține de tine cu toate puterile tale, cu toată ființa ta implică-te, și lasă grija reușitei în seama Bunului Dumnezeu”. Adică să ne implicăm, să muncim mult și să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne asigure reușita. Dacă nu ne-o asigură, știe El de ce. Probabil vrea să ne antreneze în această muncă cu noi înșine și cu ceea ce El ne-a încredințat.

Apostolul Petru nu s-a bucurat că a mers pe apă, ci că se îndrepta înspre Iisus, și avea privirea îndreptată înspre El. Când și-a direcționat privirea în altă parte, înspre valurile mării, care se năpusteau asupra lui, a simțit dintr-o dată iminența morții, frică, determinându-l să spună: „Doamne, scapă-mă!”. Și Apostolul Petru a învățat, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „la nimic nu folosește să fii aproape de Hristos dacă nu ești prin credință aproape de El.” Adică nu este suficientă o adeziune pur teoretică, ci este nevoie de o relație profundă cu Dumnezeu - credința ca întâlnire, ca iubire față de Acesta.

Să ne învrednicească Domnul de această credință și să ne ajute ca ori de câte ori se năpustesc asupra noastră valurile încercărilor vieții, să avem capacitatea de a coborî din corabia fricii și de a merge pe această mare a harului lui Dumnezeu, a încredințării noastre în brațele Sale, unde ne vom simți în siguranță, vom lăsa propriile noastre frici și vom simți cu maximă intensitate ceea ce înseamnă profunzimea relației cu Dumnezeu. 

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Mihai Mazga, pe seama Parohiei Fălciu II, Protopopiatul Huși.