Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele Iulian Dumitru Ștefan, protopop al Protopopiatului Huși.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre puterea Sfântului Ierarh Nectarie de a asuma calomniile și nedreptățile provocate de semeni, indiciu al identificării cu voia Domnului Hristos:

«Căci spre aceasta ați fost chemați, că și Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui, Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui, și Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate» ( I Petru 2, 21-23)

Dacă suntem creștini autentici, căutăm cu foarte multă ardoare să ne identificăm cu Hristos, să-L urmăm, să trăim viața Lui.

Întrebarea care este legitim să ne-o punem este următoarea: ce anume ne identifică în mod explicit sau este un indiciu clar că noi Îl urmăm pe Hristos?

M-am gândit ca în această zi de sărbătoare, dedicată Sfântului Nectarie din Eghina, să zăbovim asupra unui aspect din viața Domnului Hristos, pe care noi, din păcate, îl neglijăm în mod desăvârșit. Poate asumăm multe din învățăturile lui Hristos în viața noastră, ținem cont de ele, încercăm să le împlinim.  O ignorăm însă pe cea în care Hristos Se dă pe Sine Însuși ca pildă, de a nu răspunde în fața celui care ne calomniază sau ne disprețuiește, sau celui care ne mototolește viața sufletului nostru. 

Am ajuns într-o lume numită „era post-adevărului”, adică o societate care crede mult mai mult în interpretări de natură emoțională și subiective decât în adevărul așa cum este acesta în sine, în realitatea așa cum ni se descoperă și cum o vedem. 

Preferăm să credem mai ușor unui zvon, unei calomnii, unei răutăți decât să punem în mișcare atitudinea noastră critică și să ne întrebăm dacă ceea ce se zvonește despre o anumită persoană corespunde cu realitatea, sau dacă este o pură invenție.

Mai mult, așa puternic s-a impregnat în conștiința noastră un proverb pe care îl știm cu toții, că „nu poate să fie fum fără foc”, încât a devenit un reflex să credem fără niciun fel de atitudine critică. Ne gândim că este posibil să aibă un suport în realitate orice se zvonește despre cineva, când de fapt pot fi foarte multe situațiile – și Sfântul Nectarie, prin viața lui, este un exemplu în direcția aceasta – când nu tot ceea ce se spune negativ sau se zvonește sau orice calomnie, să aibă și un fundament real. Cea mai generică și autentică definiție a calomniei este că aceasta este un fum care nu are niciun fel de suport în realitate, și este complet fără foc.

Ca episcop în Pentapole, Sfântul Nectarie a fost calomniat pe nedrept, atât de credincioși, cât mai cu seamă de către colegii lui de episcopat și de frații lui de preoție. I-au aruncat atâta calomnii, jigniri și invenții încât la un moment dat a fost demis din funcția de episcop al Pentapolei. S-a retras în Atena, unde a trăit o viață foarte smerită, așa cum trăiesc sfinții lui Dumnezeu și cei ce nu răspund în niciun fel în fața calomniilor și a nedreptăților și în fața a ceea ce se inventează pe seama biografiei lor. 

După această perioadă în Atena, s-a retras în insula Eghina unde a trăit până la sfârșitul vieții sale. Inclusiv în acest moment, spre finalul vieții sale, mulți dintre credincioșii din Insula Eghina l-au judecat și au aruncat asupra lui cu foarte mult noroi. 

Chiar este relatată o minune în care Sfântul Nectarie a fost înfruntat de către procurorul locului, căruia i s-ar fi adus la cunoștință că nu are un comportament adecvat în mănăstirea în care trăiește, că se desfrânează cu maicile și are copii. 

Când a fost înfruntat de acest procuror, care i s-a adresat cu niște cuvinte foarte injurioase, întrebându-l de ce trăiește în acel fel și că îi „smulge barba fir cu fir pentru mizeriile care se aud despre el și despre mănăstirea pe care o coordonează”, ce atitudine credeți că a avut Sfântul Nectarie?

Desigur, numai sfinții pot avea o astfel de atitudine, și cei ce sunt cu adevărat curați și neprihăniți, spunând că Dumnezeu știe, El vede totul. Și mâna pe care procurorul a ridicat-o în fața Sfântului Nectarie, după câteva zile, s-a și uscat. Medicii au fost nevoiți să amputeze mâna, iar procurorul s-a și îmbolnăvit. De ce? Pentru că a aruncat o calomnie, un fum fără foc.

Cred că Sfântul Nectarie a ajuns la această măsură deosebită de a face minuni pentru că în acest punct el s-a identificat cu Hristos. Când a fost răstignit pe cruce, Hristos a fost batjocorit, calomniat, s-au îndreptat cu multă ură împotriva Lui. Paradoxal, când ne iubea cel mai mult și când Se jertfea pentru noi, El nu a răspuns acestor calomnii. Sfintele Evanghelii consemnează în unanimitate că în acest răstimp al pătimirilor Domnului Hristos, El tăcea fiindcă vorbea dragostea Sa, jertfa Sa. 

Preasfinția Sa a arătat că Sfântul Ierarh Nectarie este un exemplu în privința răbdării nedreptăților provocate din răutatea celorlalți:

Din păcate, niciunul dintre noi nu am trecut examenul ca, atunci când cineva ne calomniază, să reușim să răbdăm și să așteptăm ca Dumnezeu să fie Cel Care ne face dreptatea. 

Din păcate, noi ținem mai mult la propria imagine pe care o avem în fața lumii, ne hrănim orgoliul, mândria, considerăm că ni se face o nedreptate - și chiar este o nedreptate ca cineva să ne calomnieze fără niciun fel de suport al realității. 

Este greu de dus, aproape că ne strivește o asemenea atitudine venită din partea cuiva care, și el la rându-i, este într-un moment de slăbiciune sau sub influența celui rău. 

Sfântul Nectarie nu s-a apărat în fața calomniilor. El avea mai multă încredere în Dumnezeu decât în ceea ce am putea noi numi căutarea unei dreptăți în fața oamenilor. 

Nu l-a interesat faptul că cineva ar putea să dea crezare calomniilor – și probabil că au fost unii care le-au crezut – ci a fost absorbit de ceea ce crede Dumnezeu și de ceea ce știe El despre viața pe care o ducea. 

Noi ne impacientăm, ne tulburăm foarte mult pentru că ne încredem în oameni, și nu în Dumnezeu. Sfântul Nectarie L-a avut ca model desăvârșit pe Domnul Hristos și a împlinit întocmai, cuvântul Sfântului Apostol Petru, anume că „atunci când suntem ocărâți să nu răspundem la ocară; când suferim să nu amenințăm, ci să ne lăsăm în voia celui ce judecă toate cu dreptate”.

Părintele Episcop Ignatie a avertizat că răul provocat în viața semenilor prin calomnie și colportarea minciunilor, se întoarce asupra celui care l-a produs:

Unul dintre Părinții filocalici, Avva Dorotei, care are un capitol întreg despre ceea ce înseamnă a cleveti, a judeca și a calomnia, ne spune că „de nimic nu se scârbește Dumnezeu așa de tare ca atunci când omul calomniază și judecă”.

 În acele momente, omul se golește de tot ceea ce are frumos și așezat de Dumnezeu în inima sa și se desfigurează, devine un om urât sufletește. 

Din păcate, unii și-au făcut o adevărată meserie din a calomnia, din a colporta minciuni și atitudini fără vreun suport în realitatea concretă. Toate acestea se plătesc într-un anume fel. 

Dacă noi vom răbda și vom avea atitudinea lui Hristos și implicit a Sfântului Nectarie în fața calomniilor, a disprețului, a batjocurii, va veni un moment al scadenței - sigur, dacă suntem nevinovați, fiindcă dacă purtăm o oarecare formă de vină, atunci cea mai bună atitudine e cea de pocăință și de smerenie în fața lui Dumnezeu pentru ca El să nu ne pedepsească pe niciunul dintre noi.

Însă când nu purtăm niciun fel de vină atunci când suntem calomniați, această nevinovăție urcă la Cer la fel ca și sângele lui Abel care a fost ucis din invidie de fratele său, Cain, și-și cere tributul. Sângele lui Abel, cel nevinovat, ucis din răutate, s-a urcat la ceruri și Dumnezeu l-a pedepsit pe Cain. 

Dumnezeu a făcut dreptate, nu oamenii. Această nevinovăție se urcă la ceruri și-și cere tributul, vine o scadență pentru tot ceea ce am făcut nedrept sau batjocoritor față de cei din jurul nostru, minciunile, neadevărurile pe care le-am colportat și distribuit peste tot. Pentru toate acestea vine un moment de scadență și să avem această conștiință că lui Dumnezeu nu-I place; mai mult decât atât, potrivit cuvintelor Avvei Dorotei, „se scârbește” de noi. 

Să reflectăm câte au fost momentele în care nu ne-am apărat atunci când am fost calomniați sau s-a spus o minciună la adresa noastră, sau când a fost aruncat noroi asupra noastră. Dacă vom fi sinceri - spun despre mine, nu vreau să dau un răspuns în locul dumneavoastră -, au fost mult mai multe momentele în care am avut tendința de a mă apăra, de a susține că este neadevărat, decât să mă identific cu Hristos și să-L urmez așa cum El Însuși S-a purtat când a primit ura lumii, disprețul oamenilor și când aceștia au crezut, în nebunia și în iluzia lor, că-L pot ucide pe Dumnezeu, pe Cel ce este Viața. Ce aberație și ce nebunie!

Găsim în viețile tuturor sfinților, ca un leitmotiv, faptul că au răbdat atunci când au fost calomniați. Sfântul Paisie Aghioritul ajunsese la o așa măsură a identificării sale cu Hristos încât Îi cerea Domnului să-i dea cât mai multe necazuri, să-l calomnieze cât mai mulți oameni, pentru că toate acestea erau sursă de har și de multă liniște și – cât de paradoxal, noi încă nu înțelegem acest lucru – de comuniune cu Dumnezeu! 

Pentru el nu era o nedreptate sau blestem, ci o mare bucurie. Nu știu când vom ajunge noi la o astfel de stare, „să ne fie lauda ca și ocara” - cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

Asupra acestui gând am vrut să medităm împreună, având pretext frumos și bun aceste amănunte din viața Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni, cel care a îndurat, întru multă smerenie și răbdare, răutatea fraților săi de slujire, fie episcopi sau preoți, fie credincioși. 

Să nu credeți că aceste lucruri nu se repetă și în lumea în care trăim noi. Constatați cu atâta ușurință, că noi ne demolăm și ne sabotăm cu atâta apetență și satisfacție și paradoxal, fără să avem vreo mustrare de conștiință. 

Dacă cineva nu ne este simpatic, colportăm foarte multe calomnii pentru a-i distruge imaginea publică. Câteodată rămânem stupefiați când oamenii fac aceste lucruri fără vreo mustrare de conștiință, încât lasă impresia că s-au transformat în niște diavoli. Diavolul este cel ce face rău gratuit, fără suport, numai pentru a schimonosi, pentru a distruge cu ciocanul acesta al răutății, viețile oamenilor.

Să ne ajute Domnul ca să-L urmăm pe El mai întâi și, desigur, pe Sfântul Nectarie. Să avem această atitudine de răbdare în fața celor care ne provoacă suferințe, ne calomniază și ne disprețuiesc. Să ne raportăm față de ei cu foarte multă iubire și să ne dea Domnul fiecăruia dintre noi această iubire!