Alături de Preasfinția Sa a slujit și arhimandritul Teofil Popescu, parohul acestei comunități.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre lipsa de verticalitate și despre spiritul justițiar, care ascunde frustrări personale:

«Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta» (Luca 13, 11-12)

Fragmentul evanghelic ne relatează una dintre minunile pe care le-a săvârșit Domnul Hristos, cu o femeie bolnavă (gârbovă). Această femeie a purtat suferința timp de optsprezece ani.

Un om gârbov nu mai are bucuria și șansa de a se desfăta de chipurile celor din jurul său. Privirea celui gârbov este îndreptată mai mult înspre pământ decât înspre cer. Este o suferinţă, nu numai fizică, ci și sufletească, să nu te poţi bucura de capacitatea de a vedea permanent chipurile celor din jurul tău.

Ca să ne putem da seama ce înseamnă o asemenea neputinţă sufletească, vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie – să vă gândiţi că, preţ de câteva zile, nu vă puteţi îndrepta corpul, și cineva vă obligă să staţi tot timpul cu capul în pământ, fără să vă dea posibilitatea să vedeţi chipurile celor cu care vă întâlniţi. Cu alte cuvinte, sunteţi obligaţi să vă asumaţi această condiţie a trupului, de a fi permanent încovoiat – să auziți doar glasuri, fără să-i vedeți pe cei cu care vorbiți. Cred că ar fi un chin cumplit, dacă cineva ne-ar obliga să trăim în acest mod.

Din punctul de vedere al vieţii duhovnicești, păcatul este cel care ne încovoaie (ne gârbovește), ne fură verticalitatea și ne transformă în niște fiinţe orizontale, îndreptate mai mult înspre pământ, decât înspre cer.

Un om care nu iubește, care nu are capacitatea de a ierta, care nu are disponibilitatea de a fi mulţumit cu ceea ce i se oferă, care nu manifestă înţelegere faţă de neputinţele celor din jur, este un om gârbov (încovoiat) din punct de vedere spiritual.

Gârbovirea sufletească, lipsa de verticalitate, se manifestă și în momentele în care căutăm, cu orice preţ, să fim justiţiari, crezând că noi deţinem dreptatea și avem competenţa de a o distribui, ca niște procurori sau judecători. Aceasta este cea mai cumplită formă de gârbovire sufletească, despre care nu prea se vorbește.

Din păcate, dacă ne vom uita pe reţelele de socializare din mediul virtual, vom găsi foarte mulţi oameni, care consideră că ei posedă dreptatea absolută, fapt care i-ar încuviinţa să se comporte cu aroganţă și superioritate faţă de semenii lor. Sunt foarte grabnici în a jigni, în a arunca cu noroi, în a calomnia, și fac acest lucru cu o conștiinţă deformată, că au ei un „mandat” de a pune lucrurile în ordine, fără să-și dea seama că multe dintre cuvintele lor sunt otrăvitoare, asfixiază și înăbușă vieţile multor semeni.

Un om care suferă de această gârbovire sufletească, de acest spirit justiţiar – de a crede că este cel care distribuie, în mod nepărtinitor, dreptatea, sau că este chemat să-i pună la punct pe cei din jurul său – este, el însuși, un om chinuit, care poartă foarte multe frustrări pe care nu le poate gestiona în niciun fel.

Atitudinea unui astfel de om, cuvintele lui așezate într-o dimensiune a răutăţii, trădează un suflet mic, un suflet deformat și plin de infirmităţi.

Paradoxal, acești oameni cu spirit justiţiar nu conștientizează că greșesc. Dimpotrivă, sunt foarte conștienţi de legitimitatea faptelor lor urâte și a cuvintelor care dărâmă vieţile celor din jurul lor. Acești oameni nu reușesc să-și dea seama că ei înșiși nu sunt aranjaţi din punct de vedere spiritual.

Așa s-au comportat cărturarii și fariseii din fragmentul evanghelic. Pentru ei nu era esenţial că o femeie suferea, ducând o neputinţă trupească de atâţia ani. Pentru ei, esenţial era să respecte o formă exterioară a legii celei vechi – să nu facă nimic în zi de sâmbătă.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre modul în care omul se poate păzi de capcana justițiarismului:

Binele nu are termen. El trebuie făcut oricând. Nu are nevoie de soroace (deadline-uri, în termeni moderni). Binele trebuie făcut ori de câte ori avem posibilitatea să-l împărtășim celor din jurul nostru.

Cei care sunt îmbătaţi, hipnotizaţi de spiritul justiţiarismului, care cred că ei știu absolut totul, că ei sunt cei care împart dreptatea, stabilesc gradul de vinovăţie, sau sunt chemați să-i îndrepte pe cei din jur, sunt oameni bolnavi de gârbovire sufletească, care și-au pierdut verticalitatea.

Sunt oameni care jignesc cu atâta ușurinţă, care nu au deschiderea și nici nu depun efortul de a face o călătorie înspre sufletul celui despre care vorbesc, ci sunt foarte iuţi în a omorî cu cuvinte otrăvitoare. Din nefericire, o asemenea atitudine este considerată firească.

Atunci când cărturarii și fariseii căutau să fie justiţiari, să învinovăţească, să arate cu degetul, Domnul Hristos a manifestat milă. El Însuși spune: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. A avea milă faţă de cineva implică înţelegerea neputinţelor cu care acela se confruntă, să-i asculţi povestea vieţii lui, fără să-l judeci din auzite, din vorbele pe care ţi le spune cineva, pornite din frustrare sau din ură.

Noi credem mult mai ușor o bârfă, o calomnie, decât povestea sufletului unui om.

Domnul Hristos S-a uitat la povestea vieţii femeii necăjite, care suferea de această infirmitate trupească. Nu-L interesau răutăţile și micimile de suflet ale cărturarilor și fariseilor, care I-au reproșat: „De ce ai vindecat-o în zi de sâmbătă?”, cu alte cuvinte: „De ce ai făcut un bine? De ce ai dezlegat-o de suferinţa ei? Mai bine o lăsai în gârbovirea ei, în chinul ei, decât să o vindeci”. O asemenea atitudine trădează un suflet rău și locuit de multe prejudecăţi.

Să luăm aminte și să fim foarte prudenţi, ori de câte ori auzim ceva negativ despre o anumită persoană. Să nu ne pripim în a crede, ci să avem un spirit critic faţă de noi înșine, și să nu pronunţăm sentinţe definitive, până nu întâlnim omul despre care se vorbește.

Cu toţii știm de câte ori am greșit, când am judecat pe cineva. După ce am întâlnit acel om căruia îi aplicasem niște etichete, și ne-a spus povestea vieţii lui, ne-am dat seama că este o distanţă așa de mare între judecata pe care noi i-am aplicat-o și ceea ce el trăiește în sufletul său. În astfel de situaţii, aproape că ne vine să spunem că intrăm în pământ de rușine, pentru că ne-am comportat faţă de cineva într-un mod nedemn și foarte nedrept.

Să nu aveţi încredere în cei care pronunţă sentinţe morale definitive. Să nu aveţi încredere în cei care se năpustesc asupra cuiva, într-un moment de slăbiciune și de neîncredere.

Să nu aveţi încredere în cei care se consideră un fel de distribuitori ai dreptăţii, ca și cum dreptatea ar fi numai la ei, iar ei sunt mandataţi să o împartă.

Asemenea oameni sunt, de fapt, cei care nu reușesc să-și gestioneze frustrările din sufletul lor, și aruncă cu noroi în cei din jur, pentru că în sufletul lor este deja noroi.

Omul nu împarte cu cel din jurul său decât ceea ce este în sufletul său. Noi nu le dăm celor din jurul nostru nimic altceva, decât doar ceea ce este în noi.

Dacă vedem un om care este bun, cu milă și cu dragoste, înseamnă că aceste lucruri sunt în sufletul lui. Dacă vedem un om rău, invidios, bârfitor, care nu știe să se bucure de binele celui de lângă el, înseamnă că toate acestea sunt în el, și nu face altceva, decât să le proiecteze și în jurul său.

Asemenea oameni sunt demni de milă, pentru că ei sunt victimele propriilor lor firi.

Este cumplit să nu poţi ieși din închisoarea răutăţilor, frustrărilor, prejudecăţilor care te locuiesc.

Să ne înţelepţească Domnul, ca întotdeauna să avem capacitatea de a manifesta milă, dragoste și, mai ales, foarte multă înţelegere faţă de neputinţele oamenilor.