Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Constantin Dorobăț, secretarul Protopopiatului Vaslui.

După slujba de sfințire, a urmat Sfânta Liturghie baptismală, Ierarhul Hușilor botezând, în cadrul slujbei, pe prunca Miriam, cel de-al patrulea copil al familiei părintelui Constantin și a doamnei Diana Dorobăț.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a creionat profilul spiritual al Sfântului Siluan Athonitul, desprinzând din viața acestuia învățătura și atitudinea sa în privința dobândirii păcii și echilibrului lăuntric:

«Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze» (Ioan 14, 27)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-i pune spre pomenire pe unul dintre sfinții care s-a impus în conștiința Bisericii ca fiind un suflet plin de blândețe, plin de harul Duhului Sfânt și de dragoste față de Dumnezeu. Este vorba despre Sfântul Siluan Athonitul, care a trăit în secolul al XX-lea – am putea spune că este contemporan cu noi.

Sfântul Siluan s-a născut într-o familie foarte credincioasă. În scrierile sale, își aduce aminte, cu foarte mare drag, de modul cum se comporta tatăl său, de bunătatea, blândețea și, mai ales, de cumpătarea și echilibrul pe care le avea.

Relatează faptul că, la un moment dat, fiind la munca câmpului, Simeon (numele avut înainte de a se călugări) a fost rânduit de către tatăl său să ducă mâncare de acasă la câmp, și a pregătit mâncare de frupt (carne de porc), într-o zi de vineri. Tatăl său, când l-a văzut, nu i-a spus nimic, deși știa că este într-o zi de vineri, dar a realizat că fiul său nu și-a adus aminte de acest lucru.

În experiența copilului Simeon, această dragoste și bunătate a tatălui său l-a copleșit – faptul că a trecut cu vederea că într-o zi de post el a dus mâncare de dulce. Sfântul Siluan și-a adus aminte, după câteva zile, că într-o zi de vineri tatăl său a mâncat de dulce, fără să-i spună ceva, și a exclamat: „Un asemenea stareț (părinte) aș vrea să am și eu – bun și blând, mai ales atunci când greșesc!”.

Cu toții avem nevoie de foarte multă înțelegere atunci când greșim – evident, dacă ne și asumăm. Pot fi situații în care premedităm lucrurile – să fim răutăcioși, invidioși, să „mușcăm” din carnea semenului nostru. În asemenea contexte se impune fermitate. Când sunt greșeli fără de voie, din neștiință sau din ignoranță, acestea pot fi trecute cu vederea, așa cum tatăl Sfântului Siluan Athonitul era de o bunătate extraordinară.

Știm, din experiența de zi cu zi, că, atunci când cineva manifestă multă înțelegere și dragoste, și ne explică lucrurile într-o anumită tihnă a sufletului, primim altfel ceea ce vrea să ne împărtășească acela, avem o altă deschidere, suntem mult mai flexibili, decât în situațiile în care cineva se comportă cu aroganță, cu superioritate și ne impune să facem anumite lucruri.

Inima omului primește foarte greu ceea ce am vrea noi să-i împărtășim în stare de mânie și de tulburare.

Sfântul Siluan Athonitul a avut o viață destul de zbuciumată. În copilărie, ca mulți dintre copiii care merg la biserică, a fost foarte credincios. În adolescență a rătăcit, nu mai căuta să aibă o relație specială cu Dumnezeu, prin rugăciune și prin participarea la sfintele slujbe, trăind în dezmăț.

La un moment dat, după o ceartă zdravănă, pe care a avut-o cu un alt flăcău din satul său, și pe care, dintr-o lovitură puternică, l-a ucis, în sufletul lui s-a trezit o mustrare de conștiință, care l-a întors înspre Hristos.

A avut un vis, în care i s-a arătat că el înghițea un balaur, și s-a trezit cu o stare de greață, de tulburare și de neliniște, întrebându-se ce este acest lucru. În următoarea noapte i s-a arătat Maica Domnului, și i-a spus: „Așa cum tu te-ai îngrețoșat de șarpele pe care l-ai înghițit în vis numai, așa îmi este mie scârbă de viața de dezmăț pe care tu o duci”. Acesta a fost momentul în care Sfântul Siluan, la modul radical, fără niciun fel de intermitențe sau jumătăți de măsură, a luat calea Sfântului Munte Athos.

S-a dus în Sfântul Munte, a găsit un duhovnic căruia i-a spovedit toate păcatele, și, din acel moment, a început lucrarea de sfințire a vieții sale. Scrierile pe care le avem ne dau mărturie că Sfântul Siluan Athonitul a primit darul de a-L vedea pe Dumnezeu, în starea lui de pocăință, de părere de rău pentru viața pe care a trăit-o, neconformă cu poruncile evanghelice.

În biserică fiind, în rugăciune, i S-a arătat, în chip viu – așa cum Se arată sfinților – Domnul Hristos. Această vedere a lui Dumnezeu din icoană a fost cea care i-a rănit inima, și l-a făcut să fie îndrăgostit, pentru toată viața, de Dumnezeu, Care l-a cercetat, Care S-a așezat în inima lui, simțindu-L în mod viu, palpabil.

Era unul dintre cei mai blânzi și mai buni călugări din mănăstire. Așa cum se dă la mănăstire, fiecărui călugăr, o ascultare (o responsabilitate), Sfântul Siluan se ocupa de muncitorii mănăstirii. Erau foarte mulți muncitori și era greu de lucrat cu ei.

În momentul în care Sfântul Siluan a preluat această ascultare, toți păreau schimbați. Cei din mănăstire au constatat acest lucru și l-au întrebat: „Cum ai reușit să-i domolești pe acești oameni, să-i faci să te asculte, să fie atât de sensibili la ceea ce tu le ceri, și să facă totul cu multă pace?”.

Sfântul Siluan le spune, simplu, că se roagă foarte mult pentru aceia.

Sfântul Siluan inspira, oricui se întâlnea, o foarte mare pace, stare de liniște și de multă dragoste în Dumnezeu, încât era iubit de toți.

Preasfinția Sa a adus în atenție câteva îndemnuri din experiența Sfântului Siluan în privința dobândirii echilibrului sufletesc:

Sfântul Siluan Athonitul ne dă soluția cum să găsim pacea. Cu toții avem momente de tulburare și de frământare lăuntrică. De multe ori suntem răvășiți de situații pe care le trăim, sau de anumite momente nefericite din viața noastră. Sunt și situații în care, din cauza mândriei noastre, trăim o stare de tulburare și de neliniște.

Este foarte greu să stăm lângă un om orgolios (mândru, plin de sine), care caută cu orice preț să fie tot timpul în centrul atenției. În primul rând, acest om se chinuie pe sine însuși – este victima propriei sale firi. După aceea, îi chinuie și pe cei din jurul său.

Cel mai greu dobândește pacea sufletului, liniștea lăuntrică, omul plin de sine, care ar vrea ca în jurul lui să se rotească toți ceilalți, ca niște sateliți.

Omul mândru nu poate primi harul Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeu îi iubește întotdeauna pe cei smeriți, și acestora – ne spune Sfânta Scriptură – le dă foarte mult har.

De aceea, Sfântul Siluan, într-unul din textele lui, ne spune că, dacă vom reuși să ne dezbărăm de mândrie (orgoliu), de răutate, vom dobândi și pacea, pe care Hristos ne-o dă nouă, așa cum le-a promis-o ucenicilor Săi.

„Pe semenul tău trebuie să-l dojenești blând și cu dragoste. Pacea se pierde dacă sufletul tău se va semeți (se va mândri), sau dacă se va înălța mai presus de acesta, sau dacă îl va osândi, sau dacă îl va dojeni, nu cu blândețe și nu cu dragoste. Dacă ne vom deprinde a ne ruga osârduitor pentru vrăjmași și-i vom iubi, pacea totdeauna va rămâne în sufletele noastre. Iar de îl vom urî sau osândi pe semenul nostru, mintea ni se va întuneca și pierdem pacea și îndrăznirea către Dumnezeu. Cine poartă în sine pacea Duhului Sfânt, o revarsă și asupra celorlalți. Iar cine poartă în sine un duh rău, și asupra celorlalți îl va revărsa.

Cum poate păzi pacea sufletească cel supus, dacă mai-marele lui este un om mânios și rău?

Omul mânios însuși îndură o mare suferință de la duhul cel rău. El suferă chinuri din pricina mândriei, și cel supus lui, oricine ar fi el, trebuie să o știe și să se roage pentru sufletul bolnav de răutate și mândrie al mai-marelui său. Iar Domnul, văzându-i răbdarea, îi va da iertarea greșelilor și rugăciune neîncetată. Iar ție, celui care vei avea răbdare, îți va da pace.”

Câtă nevoie avem de oameni de pace, de oameni buni și blânzi, care să ne trateze cu foarte multă îngăduință, atunci când, poate din neputință sau din neștiință, greșim (păcătuim)! Când o facem premeditat, când ticluim lucrurile, ca să fim răi, atunci se impune fermitatea și o atitudine de extirpare a unui asemenea comportament.

Dacă vom fi smeriți, vom putea avea pace și o vom putea da și celorlalți.

Cât de frumos este și cât de bine ne simțim lângă un om care are pace! Nu e nevoie să ne vorbească absolut nimic. Însăși starea lui este cea care ne inspiră și ne îmbie să fim părtași acelei păci, și ne este așa de drag să stăm lângă o asemenea persoană, încât exclamăm: „De unde ai liniștea asta? Cum poți să fii și să rămâi, într-o lume atât de agitată și de nebună, într-o stare de pace?”.

Noi înșine ne uităm, ca într-o oglindă, în sufletul celui care are pace, pentru că și noi ne-o dorim, și începem să căutăm motive de a fi cât mai multă pace în sufletul nostru.

Vom putea face acest lucru prin credință, prin multă smerenie și apropiere de Dumnezeu, Cel care este Însăși Pacea noastră.

Să ne dea Dumnezeu această pace, fiecăruia dintre noi. Și să rostim cât putem de des această rugăciune:

„Doamne, ajută-mă ca, atunci când sunt cel mai mânios, cel mai tulburat (frământat) și chinuit, să simt întotdeauna pacea Ta!”

La finalul slujbei, în semn de apreciere pentru activitatea edilitară și pastorală de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele Constantin Dorobăț. De asemenea, Ierarhul Hușilor a oferit distincții de vrednicie celor care au sprijinit ridicarea sfântului locaș din Parohia Boușori.