În Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor), Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, la Mănăstirea Paltin – Petru Vodă, judeţul Neamţ. În omilia rostită în cadrul slujbei, Preasfinţia Sa a vorbit despre modul în care omul îşi poate sfinţi viaţa, insistând asupra realităţii scripturistice că fiecare om este chemat la sfinţenie, aceasta nefiind apanajul unor „aleşi”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că Dumnezeu a sădit în fiecare om, prin Botez, capacitatea de a deveni sfânt:

„Duminica de astăzi este dedicată tuturor sfinţilor Bisericii noastre, ştiuţi şi neştiuţi, tuturor celor pe care Dumnezeu îi are în gândul şi providenţa Sa.

Pasajul evanghelic ne înlesneşte să înţelegem ce înseamnă să fii sfânt, ce înseamnă să ajungi să fii bineplăcut lui Dumnezeu.

Duminica Tuturor Sfinţilor este un îndemn şi un moment de reflecţie asupra a ceea ce înseamnă sfinţenia, cum ar trebui să înţelegem noi chemarea lui Dumnezeu de a fi sfinţi.

Pasajul evanghlic ne dă cheia a ceea ce înseamnă să fii sfânt, bineplăcut lui Dumnezeu.

Din păcate, noi înţelegem că sfinţenia este ceva care ţine dincolo de uman, ceva care ne depăşeşte şi nu ne este adresat. Vorbim despre sfinţi ca despre nişte persoane a căror viaţă nu am fi în stare să o urmăm.

În limbajul popular, când cineva nu reuşeşte să facă ceva pe plan moral, se scuză, spunând că «nu sunt sfânt».

Ni se pare că sfinţii sunt foarte departe de noi prin modul de vieţuire, însă această depărtare nu este una de smerenie, ci spunem că ei sunt într-o realitate pe care noi nu o putem atinge, că este un privilegiu pe care Dumnezeu a acordat-o doar anumitor persoane. Sfânta Scriptură nu ne dă de înţeles un asemenea lucru!

Dimpotrivă, Dumnezeu ne spune că toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi: «fiţi sfinţi, precum şi Eu Sfânt sunt!»

Potenţial vorbind, toţi suntem sfinţi, având în vedere faptul că am fost botezaţi.

Cei care sunt familiarizaţi cu lectura Sfintei Scripturi găsesc, în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, adresări de felul «sfinţii din Efes», «sfinţii din Colose» şi altele asemenea.

Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe toţi «sfinţi», deoarece, prin Taina Sfântului Botez, toţi am primit această capacitate de a deveni oameni sfinţi.

În Sfânta Liturghie, înainte de momentul împărtăşirii, se aude un îndemn: «Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor», adică Sfintele Taine, Trupul şi Sângele lui Hristos, sunt pentru cei care sunt sfinţi în virtutea Botezului, în virtutea înfierii în Hristos, în virtutea harului primit în adâncul inimii.

Hristos ne dă impulsul lăuntric şi aşează în noi capacitatea de a deveni sfinţi, aşa cum aşează în noi capacitatea de a vorbi, de a raţiona. Toate acestea devin posibile dacă facem exerciţii. În aceeaşi măsură, din punct de vedere spiritual, Dumnezeu a aşezat, în fiecare dintre noi, capacitatea de a deveni sfinţi.

Sfinţii au fost ca şi noi. S-au luptat şi ei cu patimi sau păcate mai mari sau mai puţin mari, însă dorul lor de a-L aduce pe Hristos în inima lor nu a fost împiedicat de nimic din lumea aceasta.

Sfinţenia este pentru toţi cei care credem că suntem ucenicii lui Hristos”.

Ierarhul Huşilor a descris modul în care Dumnezeu ne cere să Îl mărturisim:

«Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri». (Matei 10, 32)

„Pasajul evanghelic ne dă un prim indiciu cum putem să ajungem la sfinţenie: să avem tăria de caracter de a-L mărturisi pe Dumnezeu, de a vorbi despre El.

Să simţim această bucurie lăuntrică, aşa cum o simţim atunci când vorbim despre cei pe care îi iubim foarte mult.

Toţi am trăit această experienţă. Când iubim pe cineva foarte mult, suntem în stare să vorbim ore întregi despre acea persoană, nu făcându-i aceluia un privilegiu, ci nouă înşine.

Simţim o stare de bucurie numai rostind numele persoanei pe care o iubim şi suntem în stare să vorbim despre aceasta fără niciun fel de termene temporale.

Prin contrast, când este vorba de o persoană pe care nu o simpatizăm, care nu ne este dragă, ne este foarte greu să vorbim de spre ea – sigur că aceasta este o imaturitate duhovnicească – numai simpla rostire a numelui ne face rău.

Când iubim pe cineva, simţim nevoia naturală să vorbim despre acea persoană, să o căutăm, să fim în comuniune cu ea. Este ca şi cum cineva cunoaşte o altă persoană în mediul virtual şi i-ar spune că îi este suficient că au vorbit, dar nu vrea să se întâlnească. Nu va convinge pe celălalt de sinceritatea sentimentelor.

O primă condiţie pentru a deveni oameni sfinţi este să Îl mărturisim pe Dumnezeu, Cel pe care Îl iubim, Cel care locuieşte în sufletul nostru, îl înfrumuseţează şi dă sens vieţii noastre.

Dacă nu o vom face, nici Hristos nu ne va mărturisi în faţa Tronului Ceresc.

În limba greacă, termenul «a se lepăda» este redat prin «a nega». Este mult mai puternic acest termen. A-L nega pe Hristos este ca şi cum ai spune că El nu există”.

De asemenea, Preasfinţia Sa a explicat cuvintele Mântuitorului referitoare la modul în care trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu, precizând că El este izvorul dragostei faţă de membrii familiei:

«Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine». (Matei 10, 37)

„Mulţi nu au înţeles acest verset şi au crezut că Hristos ar desconsidera familia. Nu este aşa. Nu ne spune să nu îi iubim, ci să nu îi punem mai presus de El.

Unii cred că acest cuvânt este pentru călugări. Este eronat. Călugărul lasă lumea în spate, lasă familia şi se retrage în însingurare, în viaţă de rugăciune, smerenie şi ascultare.

Pentru aceasta vine călugărul la mănăstire, iar nu ca să îşi facă propria voie. Dacă îşi face propria voie, de fapt a rămas tot în lume, chiar dacă este în pustietate. Dacă îşi face propria voie şi se lasă condus după propriile gânduri, după propriile analize – pe care le idolatrizează – şi pe care le impune şi celor din jur, acela nu este plecat din lume, lumea este în el. În sens spiritual, duhovnicesc, lumea înseamnă să cauţi să faci numai voia ta.

Acest verset se referă la cei din familie. Să nu iubim pe cei din familie mai mult decât pe Hristos. De ce?

Dragostea noastră faţă de ei trebuie să fie înrădăcinată în dragostea lui Dumnezeu, nu în dragostea oamenilor, care este foarte fluctuantă.

Înrădăcinaţi, în Hristos, dragostea faţă de familie!

Dacă Dumnezeu va fi centrul vieţii noastre, familiile noastre vor arăta altfel.

Dacă Îl avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, El este izvorul dragostei faţă de familie. Din acest motiv cerem, în Taina Cununiei, ca Hristos să fie prezent la fiecare nuntă, aşa cum a fost la nunta din Cana Galileii, pentru că sursa dragostei din familie este Hristos.

Dacă vom avea dragostea lui Hristos, vom ştii să ne cinstim soţia sau soţul.

Când Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc, atunci îi vom cinsti şi pe copii, pentru că îi vom vedea ca fii ai lui Dumnezeu, îi vom preţui şi vom investi în ei tot ceea ce este mai frumos din noi – spiritual vorbind.

Indiferent de cât vom investi material în copiii noştri, ne vom da seama, la un moment dat, că nu a contat foarte mult.

Contează ceea ce investim din punct de vedere spiritual, cât de mult le transmitem credinţa. Acestea vor veni înapoi, ca o binecuvântare asupra noastră, ca părinţi.

Să nu punem nimic din lumea aceasta mai presus de Hristos. El trebuie să fie centrul vieţii noastre”.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre desprinderea de duhul acestei lumi, ca pas spre a dobândi sfinţenia:

„Al treilea indiciu, din pasajul evanghelic, pentru a ajunge la sfinţenie, este legat de desprinderea de tot ceea ce înseamnă duhul lumii acesteia.

Reuşim acest lucru prin Tainele Bisericii. Împărtăşindu-ne, ne îndumnezeim. Fără Trupul şi Sângele lui Hristos, noi nu putem ajunge la sfinţenie.

Împărtăşindu-ne, vom putea şi să Îl mărturisim pe Hristos înaintea oamenilor, şi să nu iubim nimic din lumea aceasta mai mult decât pe El.

Astfel, vom putea să ne desprindem de duhul lumii acesteia, care este un duh ce ne tulbură şi aruncă în noi sămânţa fărâmiţării lăuntrice.

Numai Duhul lui Hristos dă pace şi linişte în sufletul omului chinuit. El ne spune: «Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima. Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni».

Nimeni nu ne poate odihni aşa cum ne odihneşte Hristos, indiferent de câte ceasuri de consiliere am beneficia din partea unui om – oricât de deosebit ar fi.

Spunea cineva, atât de frumos, că nu este o tristeţe mai mare pentru un creştin, ca această lipsă de hotărâre în a-şi propune să devină un om sfânt.

Să luăm mult mai în serios chemarea lui Dumnezeu de a deveni oameni sfinţi! Să ne întrebăm, atunci când ne jigneşte cineva, sau ne vorbeşte aspru, cum s-ar comporta un sfânt? Aşa am fi mult mai buni şi mai îngăduitori”.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a oficiat slujba Parastasului pentru părintele Iustin Pârvu.

Ultimele articole