Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele inspector bisericesc Dragoș Trofin, părintele protopop Vasile Lăiu și părintele stareț Timotei Condurache.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat cuvintele Domnului Hristos: «Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi» (Ioan 15,20)

Astăzi este sărbătoarea dedicată Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, unul dintre martirii Bisericii primare.

Biserica a rânduit ca, la slujbele martirilor (mucenicilor), să fie citită o pericopă evanghelică din Evanghelia după Sfântul Ioan, în care ni se vorbește despre slava pe care o trăiesc și căreia îi sunt părtași mucenicii lui Hristos.

Domnul Hristos le-a încredințat acest cuvânt ucenicilor Săi, și ni-l spune și nouă: să ne aducem aminte de faptul că niciodată sluga nu poate să fie mai mare decât stăpânul său.

Aparent, ne întrebăm care ar putea să fie legătura dintre acest cuvânt al lui Hristos și martiriul celor care și-au dăruit viața, integral, lui Dumnezeu.

Cuvântul trebuie corelat cu ceea ce urmează după el: Hristos spune: «Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi».

Prin urmare, cuvântul lui Hristos nu se referă, neapărat, la un anumit raport de vasalitate, de obediență a slujitorului față de stăpân, ci la faptul că slujitorul va fi părtaș aceleiași slave pe care a trăit-o și a împărtășit-o întregii lumi Stăpânul (Hristos).

În contrast cu ceea ce suntem noi obișnuiți, Hristos a fost răstignit, disprețuit și batjocorit – aceasta este slava Lui. În mentalul colectiv, a fi slăvit cineva înseamnă a fi gratulat, a fi apreciat, cinstit, pentru tot ceea ce face (pentru calitățile pe care le are sau pentru performanța de care dă dovadă, în profesia pe care o prestează).

În gândirea evanghelică, slava nu este altceva decât faptul de a suporta umilința, batjocura și disprețul, în numele lui Dumnezeu (în numele dragostei pe care noi o manifestăm față de Dumnezeu).

Pe Cruce, Iisus Hristos și-a dat viața pentru noi, a suportat umilințele, batjocura, disprețul și ingratitudinea pe care I le-au dăruit oamenii prezenți la picioarele Crucii, din dragoste desăvârșită pentru noi.

Aceasta a fost slava (cea mai mare cinste) lui Hristos – să sufere, din dragoste desăvârșită, această umilință pentru noi, dându-Și viața, pentru ca, mai apoi, să învieze, să biruiască moartea pentru întreaga umanitate.

Martirii lui Hristos sunt și ei chemați – ca slujitori, prin excelență, ai Acestuia –, să trăiască această slavă, pe care a trăit-o Hristos pe Cruce.

De aceea, cuvântul acesta trebuie înțeles în felul în care ni-l livrează Sfânta Evanghelie – sluga este chemată să trăiască viața lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune, așa de frumos, că nu există noblețe mai minunată (mai deosebită), mai autentică, decât să fii slujitorul lui Hristos.

Martirii și-au dăruit, integral, viața lui Hristos și n-au pus nimic mai presus de El – nici cariera lor profesională, nici poziția socială pe care o ocupau unii dintre ei, nici inteligența lor, nici familia. Pentru ei, totul era identificat cu Hristos, în sufletele lor era dragoste deplină față de El..

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că martirii n-au mers înspre jertfă, înspre a-și dărui viața lui Hristos, din curaj, ci din dragoste – nu a fost numai expresia curajului ci, mai ales, expresia dragostei. Cum spune cineva așa de frumos, martirii au mers la moarte ca la nuntă. Pentru ei, moartea era cea mai mare bucurie, era slava pe care ei o trăiau, la fel cum a trăit-o Hristos pe Cruce.

Crucea este slava lui Hristos, bucuria și semnul dragostei desăvârșite față de oameni.

Așa suntem chemați și noi – să căutăm, pe cât ne stă în putință, această slavă a lui Hristos, nu pe cea a oamenilor, care este tranzitorie și efemeră.

Preasfinția Sa a arătat cât de iluzorie este slava primită de la oameni:

Oamenii ne cinstesc doar atunci când beneficiază de anumite privilegii, de bruma de dragoste din partea noastră.

În momentul în care s-au dus privilegiile și nu mai au niciun fel de interes, oamenii ne vor abandona – nu mai însemnăm nimic pentru ei.

Același lucru se întâmplă și cu cei care dețin anumite funcții publice, fie în Biserică, fie în mediul civil sau militar – cât timp deținem o funcție, suntem cinstiți de toată lumea.

Măsura după care ne dăm seama că cinstirea a fost una ipocrită, falsă, și nu din dragoste, este aceea că, în momentul în care nu mai avem funcția respectivă, nu ne mai cunoaște nimeni, pentru că nu mai pot beneficia de anumite privilegii, folosindu-se de funcția pe care o dețineam.

Dacă oamenii vor continua să ne iubească la fel de mult și atunci când nu mai deținem funcția respectivă (când destinele celorlalți nu mai sunt în mâinile noastre), acesta e semnul că dragostea a fost deplină, autentică, frumoasă. Din păcate, sunt foarte puține astfel de cazuri, iar acest lucru este mărturisit de cei care, până într-un anumit moment, au deținut o anumită funcție publică.

Sigur că sunt unii care se și „îmbată cu apă rece”, crezând că pot fi veșnici și se pot bucura veșnic de cinstire. Unora, din păcate, le plac și lingușelile, le place să fie adulați, considerați ca un fel de zei sau personaje infailibile, care nu pot fi contestate și nu le pot fi puse la îndoială, în niciun fel, părerile. Cei care se leagă de funcții, ca de viața lor, își merită soarta.

Sunt și oameni de o mare calitate umană și profesională, care, prin funcția deținută, se află în slujba oamenilor (a unei comunități). Chiar și asemenea oameni, în momentul în care nu mai au acea funcție, este ca și cum nu ar fi existat, nu-i mai cunoaște nimeni, nu se mai bucură de aceeași cinstire.

De aceea, noi trebuie să căutăm, așa cum au căutat martirii, slava lui Hristos, cinstirea care vine de la Dumnezeu, neamăgitoare, care potențează cu adevărat ceea ce este valoros în sufletul nostru.

Martirii au avut intuiția de a discerne între ceea ce este trecător și dispare atât de ușor, și ceea ce este veșnic.

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon a fost doctor de profesie, un medic excepțional, care vindeca oamenii nu numai în virtutea experienței medicale dobândite, ci și a darului venit de la Dumnezeu, a inspirației pe care i-o dădea El. El â avea (și are până astăzi, dacă ne rugăm lui) puterea să vindece ceea ce, omenește vorbind, nu poate să fie vindecat.

Și în medicină este o limită, iar medicii care sunt onești față de profesia lor recunosc că sunt multe momente în care ei simt intervenția lui Dumnezeu în viața lor și în actul medical. Cu precădere, mărturisesc acest lucru chirurgii – ei simt, în actul medical, că este o altă mână care operează, simt lucrarea lui Dumnezeu, chiar dacă ei sunt foarte buni, din punct de vedere profesional.

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon era nu numai un doctor foarte bun, ci Îl iubea pe Dumnezeu, încât și-a dat viața pentru El (nu a mai contat profesia lui, de pe urma căreia ar fi putut să trăiască foarte bine, mai ales că Domnul i-a dat darul de a vindeca oamenii). Nu a pus profesia – pe care o stăpânea cu maximă dexteritate – mai presus de Hristos.

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Tămăduitorul, Doctorul fără de arginți, nu condiționa actul medical de bani, ci își manifesta exclusiv dragostea, dăruirea și milostenia sufletului său, pentru cel care era bolnav. Să ne dea puterea să trăim și noi slava lui Hristos, să avem capacitatea de a suporta, măcar puțin, ocara, obida și prigoana lumii - a celor care sunt ostili (vrăjmași) lui Hristos.

Acceptarea prigoanei este semnul distinctiv că noi suntem ucenicii lui Hristos.