Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri și inspectori de la Centrul Eparhial Huși, alături de părintele protopop Andrei Mereuță, parohul bisericii.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre cum s-a manifestat în viața Sfinților Împărați Constantin și Elena dragostea pentru Crucea lui Hristos:

«Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!» (Galateni 6,14)

Sfântul Împărat Constantin cel Mare, inspirat de mama sa, Elena, o împărăteasă creștină și evlavioasă, și-a asumat mărturisirea publică a credinței în Hristos Cel răstignit și înviat. 

Dacă priviți în icoana în care sunt reprezentați cei doi sfinți, veți putea observa că în mijlocul lor tronează, în mod impozant, cu un anumit prestigiu, Sfânta Cruce. De ce iconografii au considerat să plaseze Crucea lui Hristos în mijlocul celor doi? Evident, iconograful s-a inspirat din biografia spirituală a celor doi sfinți, a celor doi împărați. 

Sfântul Constantin cel Mare, prin emiterea edictului de la Mediolanum (Milano), din 313, a statuat în mod oficial libertatea de credință pentru toți creștinii. Din aceasta au decurs mai multe drepturi pentru creștini, și unul din aceste drepturi, pe lângă trăirea și posibilitatea de a-și manifesta în mod public credința, a fost că au primit foarte multe facilități fiscale, au primit așa numitele „basilici” (clădirile în care se desfășurau ședințele de judecată ale împăratului, sau unele ceremonii publice). Acestea au fost cedate creștinilor care le-au transformat în biserici, în locuri de rugăciune. 

La fel, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, a emis o lege pentru tot Imperiul, în urma biruinței împotriva asociatului lui la domnie, Liciniu, decretând ca ziua de duminică să devină zi de odihnă, zi de rugăciune pentru toți creștinii. 

Înainte cu un an de la edictul de la Mediolanum, din anul 313, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a avut o viziune consemnată de către istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea. I s-a arătat pe cer Crucea Domnului Hristos, care avea inscripționată pe ea, în limba latină, acest îndemn: „În semnul acesta vei învinge!” Ceea ce s-a și întâmplat: pe data de 28 octombrie 312, Împăratul Constantin a biruit, a avut credință în ceea ce i s-a arătat pe cer, dovadă că a inscripționat pe steagurile de luptă Crucea lui Hristos.

Împărăteasa Elena, cea care a primit acest titlu din partea fiului ei,  era o femeie foarte evlavioasă, credincioasă. Imediat după Sinodul I ecumenic din anul 325, în următorul an, în 326, a făcut un pelerinaj în Țara Sfântă, la Ierusalim, căutând să se bucure duhovnicește de locurile pe care a călcat Domnul Hristos. 

A primit rugămintea din partea Împăratului Constantin să identifice Crucea pe care a fost răstignit Hristos. 

Cronicile vremii ne spun că Împărăteasa Elena avea 70 de ani când a plecat la Ierusalim, în Țara Sfântă. A identificat locul unde a fost răstignit Hristos, fiind  ridicat acolo un templu păgân, tocmai pentru a șterge orice fel de urmă creștină.

 Împăratul Constantin a dat poruncă să fie distrus acel templu păgân pentru a face săpăturile necesare, ca să identifice Crucea lui Hristos. 

De aceea, Sfânta Împărăteasă Elena poate fi numită în mod foarte justificat, părintele arheologiei creștine, pentru că sub călăuzirea ei, au fost întreprinse săpăturile arheologice în vederea identificării Crucii lui Hristos. 

S-au descoperit trei cruci, însă erau puși în fața unei dileme: nu știau care din cele trei au fost a lui Hristos pentru că, așa cum știm din Sfintele Evanghelii, Hristos a fost încadrat de doi tâlhari, unul credincios, căruia i-a părut rău de ceea ce a făcut și căruia Domnul i-a și spus: astăzi vei fi cu mine în rai, și unul de-a stânga, netrebnic tâlhar și hoț, care nu a vrut să își recunoască păcatele. 

Și atunci, ce s-a gândit Împărăteasa Elena ? A dat poruncă episcopului Macarie al Ierusalimului să ia toate cele trei cruci și să le atingă de un mort care trecea pe acolo. Și atingând crucea lui Hristos de cel mort, acesta a înviat. Cu celelalte două cruci, ale tâlharilor, nu s-a întâmplat nimic. 

Hristos, Cel care a înviat, ne-a dat viața cea veșnică, fiind Însăși viața, nu a putut fi prins de chingile morții. Crucea Lui s-a dovedit a fi făcătoare de viață. Pe locul acela a fost ridicată o biserică, în semn de cinstire. O părticică din această Cruce a fost adusă de către Împărăteasa Elena în dar fiului ei, Constantin cel Mare, care a avut o evlavie deosebită față de Sfânta Cruce. 

Preasfinția Sa a afirmat că Sfânta Cruce, expresie a iubirii lui Hristos, ar trebui să fie centrală în viața fiecărui creștin:

Este o legătură și între Sfântul Împărat Constantin și Sfântul Apostol Pavel, pentru că și Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca noi „să ne lăudăm în Crucea Domnului”, în crucea iubirii lui Hristos, în crucea jertfei Sale. Acest lucru înseamnă pentru noi Crucea Domnului Hristos. Și aceasta să fie unica laudă a fiecărui creștin. 

Noi ne lăudăm cu multe ale noastre, cu inteligența noastră, poate cu poziția socială pe care o ocupăm, cu avutul nostru, dar toate acestea sunt atât de trecătoare, nu le posedăm veșnic, nu suntem siguri nici pe viața noastră, și nici pe sănătatea noastră. Ceea ce este sigur și veșnic este ceea ce facem pentru sufletul nostru. Și faptele bune, lumina, credința noastră, sunt cele pe care le vom lua în Împărăția cerurilor, dincolo de lumea aceasta.

Să luăm aminte la acești doi sfinți ai Bisericii, care au iubit Crucea lui Hristos și au acordat libertate creștinilor, libertate de manifestare publică. 

Să nu credeți că nu este actual Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Observați că și astăzi există tendința, dinspre progresiști și neomarxiști, de a împinge trăirea credinței, actul credinței, în spațiul privat. 

De ce sunt numiți „neomarxiști”? Marxiștii erau cei care aveau problemă cu proprietatea privată, cu familia și cu credința. Dacă citiți puțin scrierile lui Marx veți vedea că ei căutau să distrugă familia și desigur, credința, aruncând-o în spațiul privat, așa cum, din păcate, s-a întâmplat în perioada comunistă, când credința era trăită doar cu înfricoșare în bisericile noastre și mulți dintre cei care L-au iubit pe Hristos au înfundat pușcăriile. Foarte mulți martiri, foarte mulți intelectuali, oamenii Bisericii, slujitori ai Bisericii au murit pentru că și-au asumat dragostea față de Hristos și nu L-au trădat.

 Astăzi, mișcările acestea progresiste și neomarxiste vin cu același slogan: de ce este nevoie de „popi” în spațiul public? Pentru că ei sunt deranjați de prezența lui Dumnezeu în spațiul public, așa cum erau deranjați și păgânii din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Păgânii îi prigoneau pe creștini, încât aceștia își trăiau credința în catacombe.

Mai avem și din cei care au o anumită alergie, se simt deranjați de actul credinței; deși noi nu îi deranjăm, nu facem decât să-i descoperim, să le arătăm puțin - să spunem - urâțenia pe care ei cred că trebuie să și-o manifeste și să o afișeze în mod public. 

Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena, să ne fie modele și călăuză în trăirea credinței și să credem cu adevărat în puterea Crucii. Dacă noi credem în Cruce, credem de fapt în iubirea lui Hristos, Care S-a răstignit pentru noi pe dealul Golgota.