Alături de Preasfinția Sa a slujit și părintele paroh Alin Mihail Neagu.

Aflându-se în mijlocul credincioșilor prezenți în număr mare la sărbătoarea hramului (Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie - 15 decembrie) Părintele Episcop Ignatie a mulțumit Preasfințitului Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, pentru invitația adresată, de a sluji în comunitățile românești din Torino și Aosta, precum și pentru tot sprijinul pe care Preasfinția Sa, alături de parohiile românești din Italia, îl acordă familiilor vulnerabile din Episcopia Hușilor, prin intermediul burselor „Brațele părintești”.

În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre echilibrul pe care trebuie să îl găsim între responsabilitățile cotidiene și grija pentru suflet – ca împlinire a chemării lui Dumnezeu:

„Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare.” (Luca 14, 17-18)

Probabil v-ați întrebat, în urma ascultării pasajului evanghelic în care este relatată Parabola celor poftiți la cină, dacă pretextele invocate pentru a nu onora invitația ar fi putut fi demne de luat în seamă. Nu este nimic rău să ne bucurăm de pământul pe care l-am achiziționat; la fel, este o binecuvântare să ne încercăm boii cumpărați și, desigur, cea mai mare bucurie, este să fim lângă cea care este aleasa inimii noastre, soția. Cele trei motive sunt demne de a fi luate în seamă și de foarte mare valoare. 

Întrebarea care se pune este de ce omul care i-a poftit la acest ospăț extraordinar, s-a supărat. Dovadă că în urma acestei solidarități în a refuza o invitație atât de frumoasă, i-a cerut slugii sale să se ducă la răspântiile drumurilor, în piețe, și să invite pe oricine întâlnește în cale. Cu alte cuvinte, de la faptul de a fi cineva în mod precis selectat pentru a participa la un asemenea ospăț, dintr-o dată împăratul are o larghețe a inimii aparte, chemându-i pe toți, fără a ține cont de vreun criteriu - de aceea este specificat că au fost invitați să vină toți din piețele sau ulițele cetății neputincioși, săraci, orbi, șchiopi, de toate categoriile sociale. Mai puțin cei care făceau parte din elita cetății respective, cei care au refuzat, aparent elegant, o asemenea invitație.

Cum am putea dezlega această presupusă enigmă a invocării celor trei pretexte: cumpărarea țarinii, încercarea boilor și, desigur, bucuria prezenței soției sale? Toate acestea au o valoare extraordinară înaintea lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi lepădat sau desconsiderat. 

Punctul în care au greșit cei chemați să onoreze o invitație extraordinară din partea acelui împărat, este că au dat dovadă de multă nerăbdare; era o disproporție între prestigiul celui care a lansat această invitație și scuzele aduse drept motiv pentru a nu participa la acest ospăț. Fiecare dintre ei ar fi putut amâna câteva ore și să fi fost mai răbdători, lăsând la o parte ceea ce ei considerau esențial, și să meargă la cină. Nu era nicio grabă, pământul cumpărat nu ar fi plecat de acolo, se puteau duce după câteva ore, la fel și cel care-și cumpărase boii. De asemenea, cel care s-a căsătorit, a făcut-o pentru o viață întreagă, ar fi putut amâna puțin și să onoreze participarea la acest ospăț.

Prin urmare, supărarea și indignarea împăratului din această parabolă a fost mult mai motivată decât pretextele invocate de cei trei. De aceea, să nu intrăm în logica aceasta în care, din păcate, unii predicatori desconsideră cele trei pretexte. Este important să avem o brumă de agoniseală, să dispunem și de cele materiale, de un anumit confort, și desigur cea mai mare binecuvântare este să putem întemeia o familie, să ne putem bucura de copii, de tot ceea ce ne conferă dragostea pe care o împărtășesc soții unul față de celălalt și față de copiii lor. 

Toate acestea sunt binecuvântate și nu pot fi puse într-un raport de conflict cu ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Împăratul din parabolă nu este altcineva decât Bunul Dumnezeu. Tot ceea ce ține de lumea aceasta este darul lui Dumnezeu, prin urmare nu poate fi disprețuit sau desconsiderat. Rămâne la latitudinea noastră să găsim acel reglaj fin între ceea ce ține de  bucuriile acestei lumi și credința pe care suntem cu toții chemați să o trăim în mod adecvat. Să nu existe concurență între cele două, căci pot fi împăcate foarte bine. Poți fi un om credincios, care să-l iubească pe Dumnezeu, să-și facă timp să meargă la biserică și, desigur, să se ocupe de cele ce țin de binecuvântările lumii acesteia, tot de la Domnul vin și acestea. 

Preasfinția Sa a insistat asupra priorităților pe care este necesar să le stabilim în viață, altfel riscând să pierdem esențialul:

În parabolă, cei trei au invocat, atât de senin, motive pe care ar fi putut oricând să le amâne. Urgentă era poftirea la acea cină. Dacă ar fi conștientizat mai bine, se puteau gândi că este și o formă de lipsă de respect să refuzi invitația cuiva, la un ospăț, într-un moment atât de important. Este similar cu situația în care cineva are un eveniment unic în viață, nunta sau botezul sau cineva pleacă în lumea veșniciei, iar prietenul cel mai apropiat, pe care-l simte că este drag inimii sale, nu participă la un astfel de eveniment invocând motive derizorii, lipsite de importanță în comparație cu evenimentul unic. Și constatăm că el ar fi putut amâna ceea ce ar fi avut programat. 

Așa se întâmplă pentru că noi nu știm să ne stabilim foarte bine prioritățile. Adesea ne concentrăm pe ceea ce este secundar, neglijând ceea ce este definitoriu pentru viața noastră, încurcând lucrurile foarte tare. De aceea ajungem să ne chinuim, să fim frământați, pentru că nu avem limpezimea și claritatea de a spune exact ceea ce este important și nu suferă amânare, și ceea  ce nu constituie niciun fel de urgență. Și noi, prin propria noastră decizie, ajungem să ne chinuim. 

Faptul de a ne trasa prioritățile, de a vedea ceea ce este esențial ține de foarte multă înțelepciune - pe care o primim negreșit de la Dumnezeu. Atunci când există un primat al credinței, al grijii noastre față de suflet - dar nu în sensul de concurență – le vom vedea cu alți ochi pe toate celelalte, care țin de lumea aceasta; inclusiv agoniseala, nu ne vom atașa de ea, să o idolatrizăm și să considerăm că acolo este centrul vieții noastre. 

La fel, când Dumnezeu este în casa unei familii, totul este definit în coordonatele unui respect și față de soție, și față de soț, dar și față de copii. A fi credincios în Dumnezeu presupune să tratăm totul cu maximă responsabilitate, nu ne permitem să fim delăsători, să tratăm cu indiferență lucrurile. Omul cu adevărat credincios este extrem de responsabil în toate aspectele vieții sale și știe să le rânduiască pe toate, încât să fie o bucurie pentru el, pentru familie, pentru copii, și, desigur, pentru societate.

În acest fel am dezlegat această enigmă că aparent nu l-am fi înțeles pe acest împărat, de ce se supără pe niște motive aparent nevinovate. 

Suntem chemați să punem credința ca temelie în viața noastră, ca mod de a vedea lucrurile de care ne bucurăm. Totul este o binecuvântare, un dar de la Dumnezeu, nu ne aparține nouă. Multe le putem pierde într-o secundă, nu suntem siguri pe propria noastră viață, nici pe sănătate, toate se pot ruina într-o clipă și ne trezim fără absolut nimic. Dacă avem conștiința că totul este darul lui Dumnezeu - și sănătatea, și familia, și copiii, și agoniseala, și munca - atunci modul nostru de a ne raporta la acestea va fi unul foarte corect, în consonanță cu ceea ce ne cere Evanghelia.

Am putea extrapola comportamentul celor trei și la viața noastră. De multe ori, duminică dimineața invocăm foarte multe motive, suntem obosiți, că seara ne-am întins la o vorbă, la o poveste, la un film, și dimineață este greu să mergem la Liturghie și invocăm diverse pretexte pentru a nu participa. Liturghia este un ospăț, masa pe care Dumnezeu ne-o oferă nouă, iar noi suntem chemați să răspundem la această invitație de a participa la ospățul credinței, când Trupul și Sângele lui Hristos ni se dăruiește ca hrană a nemuririi, ca nutriment al luminării noastre, al îndumnezeirii noastre și, desigur, al consolidării credinței noastre în Hristos.

Hristos Împăratul să fie Cel care ne luminează și ne înțelepțește, ca în viața aceasta, pe care am primit-o ca dar de la Dumnezeu, să știm cum să stabilim prioritățile, să prindem esențialul, ca în felul acesta să reușim să ne bucurăm cât mai mult de ea.