„Nu este o noutate faptul că trăim într-o lume în care punem foarte mare accent pe cuvânt şi pe imagine.

De cele mai multe ori cuvântul stă în penumbra imaginii sau imaginea detronează cuvântul.

 Atât imaginea cât şi cuvântul sunt într-o permanentă concurenţă pentru omul zilelor noastre.

Asistăm la o inflaţie a cuvântului. Vorbim enorm de mult şi facem extrem de puţin.

Avem chiar un indiciu care ne ajută să ne dăm seama dacă cineva este un om serios, chibzuit şi înţelept.

Dacă vorbeşte foarte mult înseamnă că vrea să se pună, cu orice preţ, pe sine însuşi, în centrul atenţiei.

Dacă vorbeşte puţin şi cu foarte multă chibzuială, este semn că acel om este smerit.

În popor este un cuvânt foarte frumos care subliniază faptul că tăcerea este de aur.

Un om care stie când să vorbească şi când să tacă este unul de mare preţ.

Din păcate, ducem lipsă de oameni care să vorbească puţin, dar să făptuiască foarte mult.

În raportul dintre cuvânt şi faptă, întotdeauna fapta este într-un procentaj foarte diminuat”.

În sprijinul afirmaţiilor sale, Părintele Episcop Ignatie a adus cuvintele Înţeleptului Solomon: «Din rodul gurii sale omul mănâncă binele; pofta celor vicleni este silnicia. Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui» (Pilde 13, 2-3):

„Înţeleptul Solomon ne avertizează şi ne spune că omul, «din rodul gurii sale, mănâncă binele».

Dacă suntem foarte atenţi la modul cum vorbim, cât vorbim, la tonul pe care îl avem – adică la conţinutul cuvintelor, ca să nu-i rănim şi să-i tulburăm pe cei din jur, vom câştiga binele, ne vom bucura de bine.

Dacă suntem extrem de sensibili la cuvintele celor din jur, chiar dacă ei ni le adresează extrem de cald şi cu foarte multă înţelegere şi dragoste, şi noi tot ne tulburăm, înseamnă că tulburarea este în noi, iar nu în cel care ne adresează cuvântul.

În noi este o stare de nelinişte, de dezintegrare sufletească, o stare de agitaţie.

Când omul este agitat înlăuntrul său, are tendinţa de a da vina pe cel de lângă el, spunându-i că el este sursa neliniştii şi a agitaţiei.

Nu are capacitatea să îşi vadă propria agitaţie a sufletului său, care este ca o mare învolburată, şi nu reuşeşte să se vadă pe sine însuşi.

Dă vina întotdeauna pe cel de lângă el, acuzându-l că este sursa neliniştii sale, când de fapt este invers”.

Preasfinţia Sa a descris starea de zbucium interior pe care o are cel care vorbeşte mult şi se raportează urât la semenii săi:

„Omul care vorbeşte puţin este înţelept şi câştigă foarte multă linişte. Are foarte multă pace interioară pentru că este atât de absorbit de cele ale sufletului său, de lucrarea sa lăuntrică, încât i se pare o mare risipire să vorbească.

Oamenii înţelepţi vorbesc puţin. Ei ascultă de o mie de ori cu urechile lor, «macină» cu mintea lor, cu inima lor şi apoi îşi exprimă părerea.

În contrast cu cel care tace, este înţelept şi are o pace lăuntrică, se află cel care îşi deschide prea tare buzele.

Această metaforă – cel ce deschide prea tare buzele – îl indică pe cel care vorbeşte fără niciun rost. Toate sunt spre pieirea lui, spre înăbuşirea frumuseţii sufletului său.

Un om care se risipeşte în vorbe, care jigneşte cu foarte mare uşurinţă, un om slobod la gură, care nu are niciun fel de mustrare de conştiinţă atunci când răneşte, este un om urât, mai ales la suflet.

Suferă de o stare de agitaţie pe care el însuşi nu o mai poate controla şi răbufneşte în exterior.

Să ne ferim de asemenea oameni, ca de pecingine! Îi lăsăm să vorbească, să se audă ei pe ei înşişi. Vorbele pe care le rostesc şi le aruncă în eter să se întoarcă împotriva lor ca un bumerang şi să vadă cât de mult pot zdrobi sufletul unui om.

În momentul în care noi am riposta la cuvintele unui asemenea om, el nu ar mai reuşi să se autoevalueze. Este fericit, împlinit că acel cuvânt negativ, pe care l-a scos ca o săgeată, îi conferă satisfacţie, o mândrie grozavă.

Înţeleptul Solomon concluzionează că cel care îşi păzeşte gura sa, de fapt are grijă de sufletul său, iar cel care îşi deschide prea tare buzele, o face spre pieirea lui”.

Ierarhul Huşilor a comparat starea de izolare în propriile case cu starea pe care călugării şi-o asumă odată cu depunerea voturilor monahale:

„Oamenii care vorbesc mult au sufletul urât, hain, şi sunt capabili de o răutate fără margini.

Omul care vorbeşte puţin, înţelept, care îşi drămuieşte cuvintele sale, este un om bun. Împrăştie în jurul său foarte multă linişte.

Să ne învrednicească Dumnezeu de acestea mai ales acum, când suntem toţi în casele noastre. Cât de greu ne este că nu putem să ne întâlnim unul cu celălalt. Suntem parcă toţi călugări.

Menirea călugărului este să se desprindă cât mai mult de rumoarea, de zgomotul lumii acesteia şi să caute, cu încăpăţânare bună, liniştea sufletului său.

Există riscul să ne risipim şi mai mult dacă nu vom fi conectaţi la Dumnezeu, ci ne vom lăsa conectaţi, 24 din 24 de ore, la lumea virtuală şi la tehnologie.

Vom simţi că sărăcim, că lumina sufletului nostru se stinge, ne risipim şi ne dezintegrăm sufleteşte.

Menirea călugărului este să trăiască cât mai mult timp singur, ca în felul acesta să se unească profund, prin rugăciune, cu lumea întreagă.

Sfântul Siluan Atonitul ne spune că adevărata rugăciune este cea pentru lumea întreagă. Să îi avem în inima noastră pe toţi oamenii.

Aceasta este cea mai minunată dragoste pe care o putem dărui lumii şi oamenilor: să îi avem pe toţi în inimile noastre, cu suferinţele lor, cu încercările, cu sărăcia, cu deprimarea lor.

Să o trăim atât de adânc în inima noastră încât să simţim că este propria noastră suferinţă. Aşa să trăim stările semenilor noştri!

Să ne păzim gura, pentru că în felul acesta ne păzim sufletul. Dacă avem gura prea slobodă, să ştim că ne este asigurată, cu maximă reuşită, urâţenia şi pieirea sufletului nostru”!