În dimineața zilei de joi, 12 mai 2022, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Capela Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. La slujbă au participat studenții fii duhovnicești ai Eparhiei Hușilor.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a explicat cuvintele Mântuitorului Hristos despre importanța împărtășirii cu Trupul și Sângele Său:

«Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: Eu sunt Pâinea ce s-a coborât din cer. Și ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer?» (Ioan 6, 41-42)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre Sfânta Euharistie (Împărtășanie). De fapt, Hristos Însuși se numește pe Sine: «Pâinea care s-a coborât din cer».

Acest cuvânt al lui Hristos, despre Sfânta Împărtășanie, este plasat de către Sfântul Evanghelist Ioan într-un paralelism perfect cu un eveniment veterotestamentar. Însuși Hristos este Cel care le aduce aminte, celor care Îl ascultau (contemporanilor Săi) că, în vechime (în Vechiul Testament), poporul evreu, în peregrinarea lui spre Pământul Făgăduinței, a primit de la Dumnezeu, ca dar, mana în pustie.

Israelul cel nou – toți cei care am fost botezați în numele lui Hristos – nu va mai primi mana, ci «Pâinea care s-a coborât din cer», adică pe Însuși Iisus Hristos, în Sfânta Împărtășanie (Trupul și Sângele lui Hristos).

Acest cuvânt despre Sfânta Euharistie este plasat imediat după două minuni pe care Hristos le-a săvârșit. Prima dintre acestea este înmulțirea pâinilor în pustie. În același capitol din Evanghelia Sfântului Ioan ni se spune că după înmulțirea pâinilor au fost adunate 12 coșuri de firmituri. Ceea ce a rezultat din minunea înmulțirii celor 5 pâini și 2 pești a fost mai mult decât ceea ce a pus omul la dispoziția lui Dumnezeu, pentru a înmulți.

A doua minune este cea legată de umblarea pe mare. Apostolii s-au înfricoșat, văzându-L pe Hristos mergând pe marea învolburată. Nu știau Cine este, se gândeau că este o fantasmă (nălucă), însă Hristos îi încredințează, spunându-le: «Nu vă temeți! Eu sunt». Atunci L-au recunoscut.

După aceste două minuni, Hristos rostește celebrul discurs euharistic, la auzul căruia mare parte dintre cei care au fost de față s-au smintit și L-au părăsit.

Modul cum a plasat Sfântul Evanghelist Ioan acest cuvânt despre Sfânta Împărtășanie nu este întâmplător. Evreii, în călătoria lor spre Pământul Făgăduinței, în pustie (în Cartea Ieșirii, ni se spune că evreii au ajuns în pustiul Sin, plasat între Elim și Sinai), au început să cârtească. I-au reproșat lui Moise spunându-i că ei au plecat din Egipt, unde aveau tot ceea ce le trebuia (mai ales mâncare), întrebându-l de ce a decis să-i cheme și să-i poarte prin pustie, ca să moară de foame.

Văzând această cârtire a poporului, Moise s-a rugat lui Dumnezeu, și Domnul le-a dăruit mană din cer. Părinții Bisericii tâlcuiesc cuvântul «mană» prin: «ce este aceasta?» (evreii se minunau de ceea ce primeau în dar, de la Dumnezeu).

La fel, cei care L-au ascultat pe Hristos când le-a vorbit despre «Pâinea care s-a coborât din cer», au rămas uimiți. Nu înțelegeau cum S-a coborât din cer Cel care vorbește, cum se poate da pe Sine Însuși drept mâncare și băutură.

Era o mare taină, în fața căreia, mulți dintre cei care Îl ascultau – chiar și unii dintre ucenicii din cercul extins al Mântuitorului –, L-au părăsit. Nu au putut să își asume acest cuvânt adânc, mărturisindu-I cu sinceritate: «Greu este cuvântul acesta – despre Trupul și Sângele Tău (Sfânta Împărtășanie) pe care, dacă omul Îl va mânca și Îl va bea, va avea viață – despre care Tu ne-ai vorbit nouă».

Sfântul Evanghelist Ioan nu ne spune că prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos noi vom dobândi viață veșnică, ci că vom avea viață ori de câte ori ne împărtășim. Prin urmare, ori de câte ori noi nu reușim să ne pregătim ca să ne împărtășim, de fapt decidem să nu ne împărtășim de Viață (să nu fim oameni vii, ci morți din punct de vedere spiritual).

Ierarhul Hușilor a vorbit despre frecvența cu care creștinul trebuie să se împărtășească:

În vechime, cei care participau la Liturghie nu înțelegeau această participare decât în logica împărtășirii. Nu mergeau la Liturghie doar ca să asculte predica, cuvintele Sfintei Scripturi sau cântarea, ci știau că menirea Liturghiei este să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Noi, astăzi, am pierdut acest sens, nu-l mai înțelegem în niciun fel. Venim la Liturghie și nu numai că nu ne împărtășim, dar nici măcar nu ne problematizăm, întrebându-ne: „De ce nu m-am împărtășit? De ce am refuzat chemarea lui Hristos, care îmi este adresată prin gura preotului – «Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!»?”.

Nu simțim o durere în suflet pentru faptul că Hristos ne cheamă înspre Potirul Său, să ne împărtășim cu El. Rămânem extrem de împăcați cu noi înșine, foarte liniștiți, aproape convinși că am făcut ceea ce trebuia – am participat la Liturghie, am cântat, am fost foarte liniștiți, am primit pace, chiar și o brumă de har. Și ne mulțumim cu atât, ne autoamăgim, spunând că am fost la Liturghie.

Sensul Liturghiei este împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele lui Hristos. De aceea, ori de câte ori auzim cuvinte care cârtesc în ceea ce privește logica și coerența Liturghiei, care merge înspre Potir (înspre împărtășire), să știți că nu este un lucru nou. Nici nu ar trebui să ne indignăm prea mult, pentru că la fel au procedat și cei care Îl ascultau pe Însuși Domnul Hristos – cuvântul nostru, oricât de convinși am fi de el, este un cuvânt afectat de păcatele pe care noi le săvârșim.

Nici pe Hristos nu L-au înțeles, și s-au smintit de acest cuvânt al Lui despre Sfânta Euharistie. Mai mult decât atât, au avut curajul să-L ironizeze, spunându-I: „Tu, Care ne spui că ești Pâinea care S-a coborât din cer, pe care Tu ne-o vei da spre împărtășire, ești Tu acesta? Nouă ni se pare că Tu ești fiul teslarului, al unui simplu tâmplar din Galileea. Cum poți să-Ți atribui cuvinte atât de mărețe despre Tine însuți, când Tu ai niște origini atât de smerite? Vrei Tu să pari ceea ce nu ești? Originile Tale sunt cele care Te plasează în altă parte, nu ca Unul care ai coborât din cer”.

De aceea, cred că, până la sfârșitul veacurilor, Împărtășania – apropierea de Potir – va fi o piatră de poticnire.

 Unii au prejudecăți în a se apropia de Împărtășanie, iar una dintre cele mai cunoscute este cea legată de nevrednicie. Niciunul dintre noi nu este vrednic; oricât ne-am pregăti, oricât post, oricâtă asceză și rugăciune am face, oricât de sincer ne-am spovedi, nu-L merităm pe Dumnezeu.

Atunci când credem că suntem gata „preparați” pentru Împărtășanie, făcând cele pe care suntem datori să le facem, crezând că prin pregătirea noastră suntem deja vrednici, de fapt noi nu-L merităm pe Hristos.

Vrednicia nu ne-o dăm noi, oricât am fi de buni și oricât ne-am strădui. Dacă suntem sinceri, vedem că avem gânduri de răutate, de invidie, de bârfă, chiar și atunci când ne apropiem de Potir, și nu-L merităm pe Dumnezeu.

Nu în zadar, înainte de Împărtășanie, spunem aceste rugăciuni: „Învrednicește-mă Tu, Doamne, să Te primesc, să mă împărtășesc cu Tine! Nu îmi dau eu vrednicia, nu am această putere, să devin capabil de această vrednicie – de a Te primi pe Tine, în Împărtășanie!”.

Toți ne știm păcatele, avem luptele noastre extraordinare, iar la unele dintre ele nu mai facem față, sunt cuibărite în inima noastră și ne este greu să ne debarasăm de ele. Când le săvârșim ne mustră conștiința, încât avem o stare de rușine, pe care n-ar trebui să o avem (rușinea nu ca pocăință, ci cea care ne determină să ascundem păcatele, să ne fie rușine să le mărturisim).

Dacă am fi sinceri până la capăt, și cu maximă deschidere, am avea chiar curajul să-I spunem Domnului și celor din jurul nostru ce este în noi și cine suntem noi cu adevărat, prin păcatele noastre. Însă noi ne ascundem foarte mult.

Când ne ascundem față de cei de lângă noi, de fapt ne ascundem de noi înșine. Mai întâi ne ascundem de noi înșine, amăgindu-ne, vrând să părem ceea ce nu suntem, și de aceea amânăm spovedania. Dacă nu ne-am amăgi pe noi înșine și am zice, cu sinceritate: „Doamne, acesta sunt eu; nu altul, cum ar vrea mândria să mă poziționeze!”, n-am mai avea nicio problemă să mergem și să-i spunem duhovnicului nostru – care ar trebui să ne fie ca un prieten – absolut totul, fără să așteptăm să ni se deschidă inima, ca să ne putem mărturisi.

Dacă nu facem lucrul acesta și tot amânăm până când nu mai putem, de fapt noi nu ne-am asumat în sufletul nostru păcatele, chiar dacă mergem la spovedanie.

Dacă nu ne-am minți nici pe noi înșine, și am avea curajul să ne asumăm ceea ce suntem, am face aceasta cu mare ușurință și în fața duhovnicului, spunându-i exact ceea ce suntem, fără să cosmetizăm, fără să încercăm să părem ceea ce nici nu avem cum să fim.

De aceea, oricât de bine ne-am pregăti și pentru spovedanie – în această logică –, tot nu-L merităm pe Hristos.

Să ne dea Domnul puterea de a-I simți adevărul cuvintelor pe care le rostește întotdeauna în Evanghelie și prin Liturghie, chemându-ne să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui!

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a avut o întâlnire cu studenții de la toate specializările Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași care aparțin canonic de Episcopia Hușilor.

 

foto credit: Silviu Cluci

 

Ultimele articole