Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele paroh Constantin Pântea.

În omilia rostită după citirea pasajului evanghelic, Părintele Episcop Ignatie a arătat că starea de pocăință Îl face prezent pe Dumnezeu în viața noastră:

«De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor» (Matei 4, 17)

Toți cei care ne considerăm a fi ucenicii lui Hristos ne străduim să trăim în comuniune cu El. Ne dorim să Îi simțim prezența și chiar mai mult decât atât, să Îi vedem frumusețea chipului Său.

Această vedere a lui Dumnezeu coincide cu vederea propriilor noastre neputințe și deficiențe - păcate, pe care le încuviințăm în viața noastră.

Cuvântul rostit de Hristos, când a ieșit la propovăduire, a fost unul extrem de concis și concret: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”

De ce Mântuitorul face asocierea între pocăință și Împărăția lui Dumnezeu? De ce Împărăția lui Dumnezeu poate fi trăită în mod intim, personal, prin pocăință?

Cuvântul lui Hristos își dezvăluie adevărata semnificație dacă vom face recurs la evenimentul Botezului Domnului în apele Iordanului.

Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia pocăința, îi îndemna pe oameni să își schimbe viața, să devină exigenți cu ei înșiși din punct de vedere moral, să smulgă din sufletele lor tot ceea ce putea constitui întuneric spiritual. Acest lucru îl făcea la marginea Iordanului.

Venea foarte multă lume, căutându-l pe acest proroc ascet, exigent în cuvântul său și cu o putere duhovnicească extraordinară. Nu exista niciun fel de hiatus între cuvântul pe care îl propovăduia și propria sa trăire. Cuvântul său era dublat de trăire, de aceea mulțimile se îmbulzeau să vină să îi asculte cuvântul și să împlinească îndemnurile pe care le dădea.

Hristos, în înțelepciunea Sa cea dumnezeiască decide să primească botezul de la Ioan, în repejunile Iordanului.

Când Domnul Hristos a ieșit din apele Iordanului, Cerurile s-au despicat, arătându-ni-Se Dumnezeu ca Treime de Persoane: Tatăl mărturisea despre Fiul, (Acesta este Fiul Meu Cel preaiubit, întru Care am binevoit), Duhul Sfânt în chip de porumbel (simbolul împăcării omului cu Dumnezeu) și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în apele Iordanului.

Sfânta Treime S-a arătat în locul în care oamenii își mărturiseau păcatele, în locul în care își recunoșteau neputințele. Nu S-a arătat în Templu, sau în vreun loc special amenajat.

Prin pocăință, prin recunoașterea păcatelor și prin schimbarea vieții noastre (nu doar prin schimbarea mentalității, ci a întregii vieți) ni Se arată Dumnezeu, vine în inima noastră, și aceasta devine loc al Împărăției Lui.

Preasfinția Sa a explicat că starea de pocăință presupune o conștientizare permanentă a rupturii pe care o provoacă păcatul între om și Dumnezeu, precum și dorința de refacere a acestei legături:

Domnul ne spune că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Noi am primit darul acestei Împărății în Taina Sfântului Botez.

De noi depinde cât de mult facem ca să simțim în viața noastră Împărăția lui Dumnezeu. Doar prin pocăință ea devine o realitate de care să fim conștienți.

Noi confundăm pocăința cu regretul, cu căința, cu mustrarea de conștiință. Pocăința este mai mult decât atât, mai mult decât o simplă împunsătură de conștiință.

Mustrarea de conștiință este o premisă a pocăinței. Pocăința reală este o stare de permanentă conștientizare că suntem într-o formă de divorț față de Dumnezeu, rupți față de Dumnezeu.

Când păcătuim ar trebui să trăim exact aceeași stare ca atunci când ne certăm cumplit cu cineva la care ținem foarte mult, cu o persoană pe care o iubim foarte mult. Acea ceartă este un adevărat cataclism, o adevărată dramă, pentru că suntem rupți de iubirea persoanei pe care o îndrăgim foarte mult. Trăim în sinea noastră o stare de profundă tulburare, de dezamăgire și neliniște intensă. Abia așteptăm momentul să găsim punctul de împăcare, de conciliere, de iertare față de acea persoană. Până în momentul în care ne cerem iertare, trăim o neliniște și ne dorim foarte mult ca timpul să se comprime, ca să ne bucurăm de împăcare și de împărtășirea dragostei celuilalt.

O asemenea stare ar trebui să o avem și când păcătuim, când greșim față de Dumnezeu. Să simțim că este o dramă, o suferință cumplită, pentru că suntem aruncați într-o stare de neiubire, de neliniște și de profundă distanțare de Dumnezeu.

Din conștientizarea dramei că ne-am depărtat de Dumnezeu (Cel care este pacea, viața, lumina, iertarea însăși), ne vom dori, cu toate fibrele ființei noastre, să ne lepădăm de tot ceea ce constituie o piedică, un obstacol între noi și Dumnezeu.

Împărăția lui Dumnezeu se va arăta în sufletul și în inima celui care își recunoaște propriile sale neputințe și le asumă.

Vindecarea începe atunci când recunoaștem că suntem bolnavi. Neconștientizând acest lucru, boala ne va distruge. Conștientizând, suntem foarte motivați și înțelegem că boala ne poate fi fatală.

Să ne învrednicească Domnul să Îl simțim în inima noastră, să simțim că suntem locuiți de Împărăția Sa.

Biserica veche, de lemn, a satului Buda, cu hramul „Sfântul Nicolae”, se află în cimitirul localității. În apropierea sfântului locaș își doarme somnul de veci învățătoarea Luiza Zavloschi, prima femeie primar al unei localități din România (în perioada interbelică).

Potrivit ziarullumina.ro (https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/luiza-zavloschi-primarul-care-a-invins-prejudecatile-interbelicului-160992.html) „Luiza Zavloschi s-a născut în satul Buda (astăzi parte componentă a comunei Oșești), în anul 1884, în familia preotului Gheorghe Marinciu, și el fost primar al comunei Buda-Rafaila. A urmat școala în satul natal, apoi cursurile Școlii Normale de învățătoare ­„Mihail Sturza” din Iași.

După alegerea sa în funcția de primar, în 1930, Luiza Zavloschi s-a dovedit a fi un gospodar ager și priceput, făcând parte din acea tagmă a dascălilor luminători ai comunităților în care au activat”.