Din soborul slujitorilor au făcut parte părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, precum și preoți din municipiul Huși și împrejurimi.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre profilul spiritual al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, numit în textele de slujbă „podoabă a creștinătății”:

«Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit» (Romani 8, 35-37)

Atunci când Biserica ne pune spre prăznuire viața unui martir, ne gândim ce înseamnă a fi creștin, ce înseamnă să avem disponibilitatea de a ne dărui viața, integral, lui Hristos.

În slujbele Bisericii noastre, la fiecare ectenie, noi Îi cerem lui Dumnezeu să-I dăruim Lui viața noastră, dar nu cu jumătăți de măsură, ci la modul integral („toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”).

Martirii sunt cei care au împlinit, cu asupra de măsură, această cerere din ectenie.

Pentru ei nu a constituit nimic mai important decât iubirea față de Hristos. Nu ar fi putut să meargă la moarte ca la nuntă, dacă inima lor nu era plină de iubirea lui Hristos, de puterea răstignirii pentru Hristos.

Într-o omilie dedicată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Sfântul Grigorie Palama (secolul XIV) tâlcuiește de ce Biserica l-a numit în slujbe „podoaba cea frumoasă a creștinătății”.

Imnograful a surprins, prin foarte multe metafore, profilul spiritual al sfântului. Într-una din aceste metafore el primește numirea de „podoabă a creștinătății”.

Sfântul Grigorie Palama ne spune că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a fost numit astfel, din trei motive.

Primul dintre ele este acela că a avut o „credință nestrămutată” în Hristos. Absolut nimic nu a putut să-l clatine, să strecoare în sufletul său un firicel de ezitare în a-și mărturisi credința în Hristos.

Nu l-au înfricoșat nici chinurile, nici faptul că își pierdea poziția socială importantă, pe care o ocupa într-unul dintre orașele de mare faimă ale Antichității - Tesalonicul.

Atunci când iubim cu adevărat, când inima noastră este plină de iubirea lui Hristos, nu ne mai temem de nimic, nici măcar de moarte.

Al doilea motiv este „harul nesfârșit și darnic” pe care l-a avut în inima sa acest mucenic bine-plăcut lui Hristos.

Harul era cel care îl întărea și îi dădea capacitatea de a se dărui, cu întreaga sa ființă, lui Hristos. Fără harul lui Dumnezeu, nici unul dintre mucenici nu ar fi putut să considere chinurile ca pe niște mărgăritare.

În troparul său, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este numit „purtător de chinuri".

Noi purtăm doar ceea ce ne place; de ceea ce nu ne place, ne incomodează și ne creează un disconfort, încercăm să ne lepădăm. Numai în cazul în care este teroare, sclavie, purtăm ceea ce suntem obligați. În libertate, purtăm doar ceea ce ne este drag, atât în inimă, cât și pe trupurile noastre.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a purtat chinurile pentru Hristos, pentru că îi erau dragi, le considera, ca și martirii de dinaintea lui (de pildă Sfântul Ignatie Teoforul), ca pe niște mărgăritare de preț.

Al treilea motiv este că Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a avut în sine, în viața sa, „bogăția cea dumnezeiască a virtuților”.

Omiliile care s-au aplecat asupra vieții Sfântului Dimitrie surprind faptul că era un tânăr blând, frumos la chip și foarte demn – trăsături esențiale pentru orice creștin. Sfântul Grigorie Palama spune că aceste virtuți, după moartea sa, au fost tezaurizate (așezate) în ceruri.

Acestea sunt motivele pentru care Biserica a considerat să-i dea o cinstire deosebită Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Sfântul Grigorie Palama spune că „Sfântul Dimitrie a dat la o parte iarna necredinței, pentru a aduce căldura cea inteligibilă (înțelegătoare) a credinței celei adevărate”.