Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele arhimandrit Zaharia Curteanu, exarhul mănăstirilor din Episcopia Hușilor, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele stareț Filip Mercaș, alături de stareți și duhovnici ai mănăstirilor din eparhie și de preoți de la parohiile învecinate.

Numeroși credincioși au ales să o cinstească pe Maica Domnului participând la acest moment de sărbătoare al obștii monahale de la Mălinești.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre înrâurirea sufletească pe care o poate naște în noi un cuvânt de încurajare, de sprijin, oferit când avem cea mai mare nevoie. Preasfinția Sa a amintit modul în care au lucrat în Maica Domnului cuvintele lui Hristos:

«Iar Mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte» (Luca 2, 51)

În momentele de încercare și de derută sufletească, simțim nevoia imperioasă de a fi cineva lângă noi, să ne dea un cuvânt prin care să înviem, să ne remontăm din punct de vedere lăuntric.

Omul tânjește, cel mai mult, în momente de frământare și de mare zbucium sufletesc, după un cuvânt care să îi fie ca un reper, să îl simtă că îi dă putere și nădejde, că îl va ajuta să se smulgă din hăul acelei trăiri.

Cu toții am trecut printr-o astfel de experiență.

Este foarte trist și dezamăgitor să nu avem lângă noi omul care să ne dea acel cuvânt pe care, primindu-l în inimă, să simțim că am înviat din moartea suferinței, a încercărilor.

Cuvântul de întremare - care reprezintă o adevărată proptea duhovnicească pentru cel care este fărâmițat sufletește -, presupune disponibilitate, deschidere, și o inimă capabilă să și-l asume.

Nu trebuie să ne consilieze nimeni în asemenea situații și nici nu este nevoie să ne spună cineva cum să primim cuvântul de care avem nevoie imperioasă. Lucrurile vin de la sine. Suntem surprinși, noi înșine, de setea extraordinară de a auzi cuvântul care să conțină în sine energia restauratoare.

Maica Domnului este cea care și-a zăvorât, în adâncul inimii sale, toate cuvintele lui Hristos, devenind, ea însăși, o Scriptură vie. Ea însăși a devenit, prin starea ei de smerenie și curăție lăuntrică, un tezaur al cuvintelor dumnezeiești.

Maica Domnului are puterea, ori de câte ori noi suntem în suferință și în încercare, să ne dea cuvântul care să ne remonteze, să ne smulgă din acea stare extrem de dificilă în care ne aflăm.

În Sfânta Scriptură sunt doar două contexte în care Maica Domnului a cuvântat.

Primul context este cel în care primește vestea că Îl va zămisli pe Dumnezeu-Fiul ca Om - pe Iisus Hristos -, că Îl va aduce în această lume ca pe Cel mai de preț dar pentru omenire.

Când s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta, Maica Domnului L-a lăudat pe Dumnezeu, a spus o rugăciune foarte frumoasă, care a intrat în cultul Bisericii, sub numele de «Cântarea Maicii Domnului»: «Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu».

Este primul context în care Maica Domnului vorbește, iar vorbirea ei devine doxologie.

Cuvântarea ei este o rugăciune, o laudă adusă lui Dumnezeu, o uimire în fața faptului că ea s-a învrednicit să-L aducă pe Dumnezeu-Fiul printre noi, născându-L ca Om pe Cel care ne va răscumpăra pe noi, pământenii, din păcat și din chingile morții.

Al doilea context în care Maica Domnului a vorbit este cel de la Nunta din Cana Galileei.

Organizatorii acelui eveniment deosebit s-au trezit în fața unui impas – nu mai aveau vin. Atunci, Maica Domnului, cea care este întotdeauna foarte grijulie și atentă când ne aflăm în momente de restriște, de încercare, s-a adresat lui Hristos, spunându-I că nu mai au vin, să facă ceva.

Hristos, în mod aparent, îi răspunde foarte rece: «Ce te privește pe tine, femeie, lucrul acesta? Ceasul Meu încă n-a sosit».

Acest mod de adresare a lui Hristos către Maica Domnului este unul plin de respect. Noi, cei de astăzi, am atribuit conotații peiorative apelativului «femeie», însă, în mentalitatea vremii respective arăta un foarte mare respect.

Maica Domnului, smerită, le cere celor care erau prezenți la acest eveniment, să facă ceea ce Hristos le va spune.

Acestea sunt cele două contexte în care Maica Domnului a vorbit.

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce nu se regăsesc consemnate în Sfânta Scriptură mai multe cuvinte, îndemnuri sau sfaturi de la Maica Domnului:

Ne punem întrebarea: De ce nu avem păstrate de la Maica Domnului mai multe cuvinte?

Nouă, celor care o iubim în mod deosebit pe Maica Domnului, ne-ar fi plăcut să avem ceva moștenit de la ea – o cuvântare, niște învățături, de care să ne bucurăm, asumându-ni-le în viața noastră.

Un om care adâncește în inima sa cuvântul lui Dumnezeu și meditează, vorbește foarte puțin.

Cuvântul lui Hristos este cel care îndeamnă la tăcere, la interiorizare, la profunzime. În asemenea situații nu ne putem risipi în cuvinte deșarte, goale de conținut, care adesea ne rănesc și ne secătuiesc sufletește, făcându-ne să ajungem oameni săraci spiritual.

Maica Domnului este cea care, născându-L pe Iisus Hristos - Cuvântul lui Dumnezeu, a știut ce înseamnă cuvintele pe care El le-a rostit. De aceea le adâncea în inima sa, încât a devenit, ea însăși, o Scriptură vie.

Când avem cuvântul lui Hristos în noi, nu avem decât o singură cale – tăcerea întru smerenie.

Acesta este motivul pentru care noi nu avem de la Maica Domnului cuvântări. Nu avem nici o biografie propriu-zisă a Maicii Domnului, chiar dacă, ulterior, Părinții Bisericii noastre au scris o „Viață a Maicii Domnului”, fundamentându-se pe viziunea și experiențele pe care le-au primit de la Dumnezeu.

Maica Domnului și-a identificat viața ei atât de intim și de profund cu Hristos, încât nu avea nevoie să-și scrie memoriile sau, cum am spune noi, în termeni moderni, un jurnal.

Maica Domnului a împlinit cuvântul Sfântului Apostol Pavel: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine».  Fecioara Maria nu mai trăia pentru sine însăși. Nimic din cele ale ei nu constituiau vreo relevanță, ci toate cele ale lui Hristos erau esențiale pentru ea.

Centrul vieții Sfintei Fecioare Maria era Hristos. De aceea, la Praznicele Maicii Domnului, se citește pericopa evanghelică în care ni se vorbește despre vizita pe care Hristos a făcut-o la surorile lui Lazăr, Marta și Maria.

 Marta se îngrijea să fie o gazdă foarte bună - așa cum se cuvine când avem oaspeți, pentru a-i primi la modul cât mai călduros și cu cât mai multă deschidere a inimii.

Marta, știind că are un oaspete de seamă – pe Însuși Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, era toată o zdroabă, să-L primească cu toată inima ei și să fie o gazdă bună.

Maria, în schimb, stătea la picioarele lui Iisus și asculta, cu atenție, cuvintele Lui, se hrănea cu ele, le «rumega», adâncindu-le în inima ei.

Hristos nu-i reproșează Martei că nu face bine, fiind preocupată în a-L primi cât mai frumos și mai bine, ci îi atrage atenția că este la fel de important să fie preocupată, sensibilizată, și de partea duhovnicească, încercând să le combine.

De aceea îi spune: «Maria și-a ales partea cea bună», dar nu i-a spus Martei că ea și-a ales partea cea rea.

Preasfinția Sa a afirmat că Maica Domnului este cea care ne poate sprijini permanent pentru a fi de „partea cea bună”:

Dacă Sfintele Scripturi ar ocupa un loc esențial, vital, în viața noastră, n-am mai rătăci, n-am mai fi în deruta în care suntem fiecare dintre noi, la nivel personal, comunitar, sau chiar național.

Sunt oameni care încă nu au găsit sensul vieții. A găsi sensul vieții, așa cum Maica Domnului l-a găsit, la modul cel mai deplin al cuvântului, presupune să alegem întotdeauna partea bună – cuvântul lui Hristos, cel care ne va ajuta să fim de partea bună a vieții noastre.

Toată viața Maicii Domnului a fost o viață de smerenie, de rugăciune și anonimat. Nu a făcut nimic ca să iasă în evidență și, totuși, după 2000 de ani, este atât de prezentă în conștiința noastră, a credincioșilor.

În logica Scripturii, oamenii puternici nu sunt cei care dețin puterea sau o anumită influență asupra celor din jurul lor, ci oamenii smeriți, care trăiesc în anonimat, în această stare de a nu fi văzut de nimeni.

Aceasta nu presupune faptul de a nu mărturisi credința în Hristos, de a nu vorbi despre relația cu El, însă toate acestea trebuie făcute într-o manieră smerită, nu într-un duh de spectacol, de stridență, atrăgând reflectoarele opiniei publice.

Maica Domnului a tezaurizat cuvântul lui Hristos, încât a devenit ea însăși o Scriptură vie. Adâncind acest cuvânt, ea are puterea să ne ajute în momentele de răscruce ale vieții noastre.

Sunt atâtea minuni pe care le-a făcut Maica Domnului, sunt atâția oameni care au simțit în mod real ajutorul și binecuvântarea ei.

Maica Domnului lucrează minunat în viața noastră și întotdeauna caută să ne aducă «partea cea bună».

În final, Preasfințitul Ignatie a prezentat o minune pe care Maica Domnului a săvârșit-o în viața unei familii care era într-o situație foarte delicată. Maica Domnului a lucrat prin nevinovăția unui copil. Minunea este consemnată de Părintele Paulin Lecca, în lucrarea «De la moarte la viață»:

«Plimbându-mă prin curte mă gândeam că cei ce au credință scapă de orice primejdie. Chiar în zilele noastre Dumnezeu face minuni. Mi-am adus aminte, cu acest prilej, de un caz din Odessa. Într-o zi de dimineață, înainte de a se începe Sfânta Liturghie, stăteam în colțul meu din dreapta naosului și mă uitam cum o fetiță de 9 ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în față.

Dar rugăciunea fetiței se deosebea de rugăciunile copiilor de vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuțele în sus, ca preotul la invocarea Duhului Sfânt, și plângea.

După ce și-a terminat rugăciunea, văzând ca fetița se apropie de mine ca să-mi sărute mâna, am întrebat-o de ce s-a rugat și a plâns.

„M-am rugat Maicii Domnului ca sa mi-l aducă acasă pe tăticul”. „Dar unde e tăticul?” ,am întrebat-o eu. „La război, pe front” răspunse fetița cu durere. M-am uitat cu milă la acest copil naiv, zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să îl aducă pe tăticul ei acasă?”

M-am îndoit ca Moise în pustie. Dar nu au trecut multe zile când învățătoarea ei, care frecventa aceeași biserică, îmi spuse că tăticul fetiței s-a întors, într-adevăr, acasă.

„Dar cum s-a întâmplat minunea?” am întrebat-o pe învățătoare.

„Fetița și cu mămica ei – îmi povestea învățătoarea – dormeau liniștite acasă în pat. Pe la miezul nopții se aude o bătaie în ușa. Mama sare din pat si întreabă: „Cine e?” Vocea de afară era cunoscută, era tăticul fetiței.

Când a deschis ușa, tăticul a lăsat-o pe soția lui și s-a dus direct la fetiță, a îmbrățișat-o plângând și i-a spus: „Tu m-ai salvat!”. „De ce zici așa?” îl întreabă soția.

Iată de ce: „eram pe front, se întunecase, iar noi tot în tranșee eram, pentru ca gloanțele și brandurile nu încetau să treacă vâjâind și șuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând cu capul scos din tranșee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea fetiței mele scumpe, care striga alarmată: „Tăticule, tăticule, apleacă-te!”.

Fără să îmi dau seama că tu, draga mea, nu erai pe front, erai la Odessa, departe de mine, iar eu, pe front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul în tranșee, deasupra mea a vâjâit o bucată de brand explodat la o oarecare distanță de noi. Daca nu îmi aplecam capul, mi-l reteza.

Când am văzut această minune, n-am mai stat locului, am pornit, cu nădejdea în Dumnezeu, chiar în noaptea în care am auzit vocea, am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată, am trecut prin sate și orașe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte, și acum mă bucur ca vă văd sănătoase și îi mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca m-a scăpat de la moarte”».