Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Eduard Irimiea, părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Marius Cătălin Antohi și preoții parohi Cristian Roșu și Marian Bocănescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor, pornind de la Pilda celor chemați la cină, a vorbit despre prioritățile pe care ni le impunem în viață și despre cum răspundem chemării lui Dumnezeu.

«Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni» (Luca 14, 18-20)

Când organizăm un eveniment de anvergură, de o importanţă majoră pentru viaţa noastră, plănuim să oferim și o masă. Toate evenimentele capitale din viaţa unui om – botez, cununie și înmormântare – sunt însoţite de masă (agapă – în termeni bisericești).

Evident, atunci când organizăm o asemenea masă festivă, ne gândim să avem și invitaţi, pe care îi poftim cu foarte mare drag, având în inima noastră ascunsă nădejdea că vor răspunde, prin prezenţa lor, la poftirea pe care le-am făcut-o.

Ne întristăm când cineva, pe care l-am anunţat din vreme, și care ocupă un loc special în sufletul nostru, refuză să răspundă pozitiv invitaţiei noastre. Mâhnirea noastră crește pe măsură ce, omul care a fost invitat ne prezintă drept scuză a nevenirii ceva care este cu mult mai puţin important decât evenimentul nostru, care poate să fie o dată în viaţă.

Același lucru s-a întâmplat și în parabola pe care Hristos a rostit-o în faţa contemporanilor săi, „Parabola celor poftiţi la cină”.

Stăpânul unei case s-a gândit să ofere un ospăţ, chemându-i pe cei care a considerat că trebuie să fie în preajma sa, la acest eveniment. Cei care au fost invitaţi au invocat niște motive derizorii, în comparaţie cu importanţa evenimentului la care au fost poftiţi. A invoca un pretext derizoriu înseamnă a atribui unei situaţii caracter de urgenţă, când, de fapt, aceasta nu îl are.

Cei trei, care s-au scuzat, au invocat niște motive lipsite de importanţă, dar nu în sinea lor, ci în comparaţie cu evenimentul la care au fost poftiţi. În sinea lor, toate aceste motive sunt binecuvântate, frumoase.

Cel care și-a cumpărat ţarină ar fi vrut să meargă să o vadă. Acest pământ, ulterior, probabil că a devenit o sursă de existenţă – își câștiga pâinea, și putea astfel să-și hrănească familia, din ceea ce producea de pe acel pământ.

La fel, cel care a spus că și-a cumpărat cinci perechi de boi, poate că ar fi muncit cu ei,și ar fi făcut niște bani, cu care să-și întreţină familia.

Al treilea motiv este și mai binecuvântat decât celelalte două – „nevastă mi-am luat, și vreau să rămân cu ea” – cu alte cuvinte, era proaspăt însurat, și ar fi vrut să rămână cât mai mult în proximitatea celei pe care a ales-o să-i fie soţie.

Prin urmare, în sinea lor, luate în mod independent, aceste motive sunt binecuvântate. Însă, în raport cu importanţa evenimentului la care au fost chemaţi, acestea nu mai constituie motive de urgenţă.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că neliniștea din viața noastră este o consecință a faptului că nu reușim să alegem esențialul:

Greșeala celor trei care s-au scuzat și și-au cerut iertare atât de senin, faţă de stăpânul casei, a rezidat în faptul că ei au considerat urgenţe cele ce, de fapt, nu constituiau o urgenţă. Ar fi putut, foarte simplu, să participe la această cină – care, probabil, ar fi durat câteva ceasuri – și, apoi, puteau să meargă, fiecare în parte, la treburile lor (cel care și-a achiziţionat ţarina, să o vadă, să se bucure de ceea ce a putut să-și cumpere. La fel, cel care și-a cumpărat cele cinci perechi de boi, ar fi avut vreme suficientă ca să-i probeze. Cel de-al treilea, ar fi putut să rupă puţin din timpul lui ca, mai apoi, să fie disponibil pentru a se bucura de căsnicia pe care a întemeiat-o).

În Evanghelie ni se spune că stăpânul casei s-a mâniat pe acești trei, pentru că ei au invocat niște motive nesemnificative (derizorii, fără substanţă), în raport cu importanţa evenimentului.

Dacă analizăm profund viaţa noastră duhovnicească, sunt foarte multe momente în care noi acţionăm ca cei trei, în raport cu ceea Dumnezeu ce vrea să lucreze în viaţa noastră, în raport cu ceea ce este, cu adevărat, major în derularea existenţei noastre pământești.

De multe ori facem confuzie și credem că ceea ce este secundar, este principal, iar ceea ce poate fi amânat, credem că este urgent. Noi nu reușim să răspundem chemărilor lui Dumnezeu din pricina confuziilor pe care le facem în privința lucrurilor care suportă amânare și cele care sunt, într-adevăr, urgente, și de care trebuie să ţinem cont.

Trăim o viaţă de confuzie, de neliniște, pentru că nu avem percepţia fină, duhovnicească, care să ne ajute să sesizăm ceea ce este cu adevărat esenţial pentru noi, pentru frumuseţea sufletului nostru, pentru comuniune, pentru a aduce un spor de dragoste faţă de Domnul.

Câte motive nu invocăm, atunci când Dumnezeu ne cheamă la Liturghie – ospăţul pe care ni-l oferă? Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ni Se dăruiește pe Sine Însuși în Împărtășanie, iar noi invocăm nenumărate motive care, în mintea noastră, ni se par legitime, însă nu și în raport cu chemarea lui Dumnezeu și importanţa acestui eveniment (în Liturghie, noi deja prânzim cu Dumnezeu).

Invocând despre invitația pe care Domnul ne-o face la Sfânta Liturghie, Preasfințitul Ignatie a vorbit despre maniera în care ne apropiem de Sfântul Potir:

Această parabolă este precedată de un cuvânt foarte frumos, în care ni se spune că Hristos a intrat în casa unui fariseu, iar unul dintre cei care ședeau la masă I-a spus: «Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!».

Dacă noi răspundem invitaţiei lui Hristos de a participa la Liturghie și de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Lui, suntem oameni fericiţi – stăm la masă cu Dumnezeu. Nu este cinste mai mare pentru făptura omenească decât aceea de a sta la masă cu Dumnezeu și de a se hrăni cu Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ni Se dăruiește, în Sfânta Împărtășanie.

Noi invocăm motivul că nu ne-am pregătit, că nu suntem vrednici, că nu merităm, și multe altele. În aparenţă, aceste motive – ca și cele trei pretexte invocate – pot părea ca fiind valide și legitime, doar tratate independent. Însă, în raport cu chemarea lui Dumnezeu, atunci când spunem că suntem nevrednici pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, de fapt suntem ipocriţi și justificăm lenea noastră, lipsa noastră de pregătire duhovnicească, lipsa efortului ascetic. Nu vrem să ne angajăm să facem un efort, o nevoinţă, ca să-L primim pe Hristos.

Oricât de mult am posti, oricât de mult ne-am ruga și oricât de buni am fi, niciodată noi nu-L merităm pe Dumnezeu. Cel care va spune acest lucru, este plin de sine și nu poate să se apropie de Cel care este Smerenia absolută, fiinţială. Dumnezeu vrea să-i aibă în preajma Sa pe cei smeriţi.

Nevrednicia care ne ţine departe de Hristos, de ospăţul credinţei – așa cum îl numește Sfântul Ioan Gură de Aur – este o nevrednicie diabolică, pentru că ne ţine departe de Hristos.

Nevrednicia care ne apropie de Hristos ne dă acest gând: „Eu nu Te merit, Doamne, oricât de minunat aș fi, însă am nădejdea că Tu ești Cel care mă faci vrednic să Te primesc”. Așa spunem în rugăciunea de dinainte de Împărtășanie, pe care o auzim de multe ori, dar nu o pricepem, nu-i dibuim sensul profund – „Învrednicește-mă Tu, Doamne, să mă împărtășesc cu Sfintele Tale Taine”.

Nu ne dăm noi vrednicia, nu e ca un premiu pe care îl primim, după un anumit efort ascetic pe care l-am depus, ci este darul lui Dumnezeu. El ne dăruiește vrednicia de a ne împărtăși, de a participa, în mod concret, la ospăţul credinţei – acest „prânz” pe care ni-l dă Dumnezeu, ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie.

Parabola este extrem de actuală și ne regăsim cu toţii în ea – fie atunci când nu ne împărtășim, când nu participăm la Liturghie, când nu venim la slujbă, fie atunci când nu ne rugăm și nu avem un program de rugăciune, invocând diverse motive și dând vina, tot timpul, pe cel rău (diavol).

Noi avem „specialitatea” de a da vina, tot timpul, pe diavol sau, când este perioada postului, spunem senini: „ispita postului”. Dar nu este ispita postului, ci este a noastră, este din noi. Sigur că diavolului nu-i convine când vrem să postim sau să ne rugăm, și ne dă tot felul de gânduri, ca să ne depărteze de la ceea ce ne-am propus. Dar nu e numai vina lui. Este, mai ales, vina noastră. Noi suntem cei care inventăm și ne croim ispita. În noi este ispita, în noi este păcatul, în noi este patima, și orice motiv de a sta departe de Dumnezeu.

Să încercăm, pe cât ne stă în putinţă, să ne analizăm pe noi înșine și să cântărim foarte bine, atunci când suntem puși să alegem între a răspunde unei invitaţii pe care ne-o face Dumnezeu și preocupările vieţii noastre cotidiene, între ceea ce este mai urgent, cu adevărat esenţial (major) pentru noi, și ceea ce este secundar, mai puţin important.

Să avem discernământ, care să ne ajute să decidem în mod cât mai folositor pentru noi, ceea ce trebuie să facem. Să nu ne identificăm cu cei trei, care au invocat motive derizorii (nesemnificative), în raport cu invitaţia celui care i-a poftit la cină.

Să ne dea Domnul înţelepciunea necesară, pentru a discerne ceea ce este cu adevărat esenţial, folositor și mântuitor pentru noi.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru diacon pe teologul Virgil Vulpe.

La finalul slujbei, Preasfinția Sa a sfințit altarul de vară, ridicat în apropierea sfântului locaș, care a fost pus sub ocrotirea Sfintei Mari Mucenițe Hristina.