În omilia rostită, Ierarhul Huşilor a adus în discuţie atitudinea tatălui din Evanghelie faţă de fiul rătăcit:

„Atitudinea tatălui din Evanghelie este în total contrast cu atitudinea pe care o avem noi ca părinţi. Ne este frică să nu devenim părinţi falimentari în faţa propriilor noştri copii. Tatăl din Evanghelie nu a avut astfel de preocupări. De ce? Pentru că îl iubea necondiţionat pe fiul său! (...)

Fiul cel mic se duce într-o ţară îndepărtată pentru că şi starea sa interioară era o stare de înstrăinare faţă de părintele său. (...) Păcatul, când îl acceptăm în viaţa noastră, ne înstrăinează nu numai de Dumnezeu şi de semeni, ci ne înstrăinează şi de noi înşine. Devenim şi pentru noi înşine nişte străini.

Tatăl este cel care îl întâmpină pe fiul cel rătăcit. Cu alte cuvinte, tatăl este cel care l-a urmărit în toată această perioadă de rătăcire, de înstrăinare, cu dragostea sa necondiţionată.

Şi tatăl, care este Dumnezeu, se comportă într-un fel pe care noi nu-l înţelegem. Tatăl a alergat spre fiul său, îl îmbrăţişează, cade pe grumazul fiului său! Fiul nu a mai ajuns să îşi finalizeze tot ce dorea să spună. A reuşit să spună doar: „Tată, am greşit!”, şi tatăl îl copleşeşte cu dragostea sa, nu-l judecă, nu-i cere socoteală, nici nu vrea să îi dea sentimentul că îi face o favoare iertându-l.”

Părintele Episcop Ignatie a explicat din ce reiese atitudinea de pocăinţă reală a fiului risipitor:

„Pocăinţa adevărată a fiului se arată acum: ea reiese din faptul că nici el, fiul, când este pus în faţa acestui torent de dragoste al tatălui său, nu zice: nu vreau, nu merit, nu sunt vrednic! Nu se lamentează, nu face caz de nevrednicia lui, acceptă totul ca venind de la sine. De ce? Pentru că deja a intrat în interiorul dragostei tatălui său şi a priceput-o foarte bine.

Noi mai avem accese de smerenie foarte falsă! În momentul în care tu condiţionezi pocainţa şi smerenia ta, nu eşti pe calea cea bună. Lasă-L pe Dumnezeu să te caute pe tine, cum L-a căutat pe acest fiu risipitor! Lasă-L pe Dumnezeu să te copleşească cu dragostea Sa, pentru ca în felul acesta să înviezi! Atitudinea acestui tată este minunată!

Tendinţa noastră, când ne greşeşte cineva, este să îl judecăm, apoi, într-un final, crezând că îi facem un mare favor, îl iertăm, enumerând un întreg evantai de motive pentru care o facem.

A dărui iertarea cuiva nu presupune nici să îl judeci, nici să motivezi că îi faci un favor iertându-l, ci pur şi simplu îl ierţi!”

De asemenea, Preasfinţitul Ignatie a precizat că iertarea reală şi sinceră izvorăşte din iubire:

„Un om se îndreaptă, se schimbă, atunci când se descoperă că este iubit! Cât ne bucurăm atunci când greşim, iar celălalt ne tratează cu dragoste şi descoperi că esti iubit de cel căruia tu i-ai greşit şi de la care te aştepţi la nişte represalii. Iar în loc de cuvinte aspre, primeşti dragoste. Atunci începi să te schimbi radical! Are loc o prefacere a fiinţei tale şi devii cel pe care Dumnezeu Îl doreşte, adică un om care iubeşte frumosul, comuniunea!

Evanghelia aceasta ne învaţă: să ne asumăm atitudinea acestui tată căruia nu îi era teamă că va deveni un tată falimentar atunci când fiul cel mic a luat hotărârea să-l părăsească. Dacă iubim necondiţionat, dragostea însăşi îl va schimba radical şi îl va învia!

Un om înviază iubindu-l! Niciodată nu va învia judecându-l! Oricât de buni pedagogi am fi, oricâte strategii am pune la bătaie!”

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a înmânat noului paroh al Parohiei Tăbălăieşti, părintele Dănuţ Bejan, Evanghelia şi cheile bisericii.