În cuvântul adresat familiei îndoliate și credincioșilor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre cultivarea conștiinței că prin viața aceasta ne pregătim pentru viața veșnică:

«Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos Celui fără de moarte să-I strigăm: pe aceasta ce s-a mutat de la noi, odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc» (stihiră a Sfântului Ioan Damaschinul din Slujba Înmormântării)

Constatăm, mai ales într-un asemenea context, că moartea este unul dintre cei mai mari intruși în existența noastră. Dumnezeu ne-a creat pentru viață veșnică. Din nefericire, protopărinții noștri Adam și Eva, neascultându-L pe Dumnezeu și încălcându-i porunca, au atras intrarea morții în firea noastră omenească.

În fața morții capitulăm cu toții. Spunem că moartea ne ia prin surprindere, dar nu în sensul că nu ne pregătim pentru ea, ci mai ales pentru că dorim să amânăm acest moment. Această dorință de amânare ascunde îndărătul ei o sete de viață – semn că am fost creați pentru viață. Această dorință a noastră este indiciul cel mai clar că noi simțim moartea ca pe o consecință a păcatului.

Odată cu venirea lui Hristos, conținutul morții a fost schimbat în mod fundamental, ontologic. Dacă până la Hristos, moartea era un zid implacabil peste care nu se putea trece, odată cu Învierea Sa, moartea devine un prag înspre o altă formă de existență, înspre veșnicie.

Domnul însuși ne încredințează de certitudinea vieții veșnice. Este mărturia cea mai autentică a faptului că moartea a fost biruită și conținutul ei a fost schimbat. El ne vorbește despre trupurile noastre care vor fi sădite ca boabele de grâu, în pământ, și vor răsări la a învierea cea de obște. Atunci ne vom vedea așa cum suntem. Aici purtăm multe măști, suntem ipocriți, vrem să părem ceea ce nu suntem cu adevărat. În fața Judecății ne vom prezenta așa cum suntem cu adevărat.

Indiferent dacă credem sau nu în viața veșnică, aceasta este o realitate cu care ne vom întâlni.

Unul dintre cele mai mari păcate, subliniat de Sfântul Simeon Noul Teolog, este că oamenii nu mai cred în viața veșnică. Au o credință anemică, neclară în sensul că nu știm să dăm mărturie despre conținutul credinței noastre, de ce credem în anumite realități evanghelice.

Săvârșim slujbele de pomenire pentru cei adormiți pentru că este forma cea mai deplină și autentică de exprimare a dragostei față de cei plecați în lumea veșniciei. Iubirea față de cei care dispar fizic se amplifică – acesta este unul din paradoxurile morții.

Să avem conștiința faptului că suntem foarte trecători. De multe ori, ne încleiem în pământul vieții acestei și pierdem din orizont faptul că vom pleca în lumea veșniciei. Contează foarte mult cum ne pregătim, ce adunăm în sufletul nostru, câtă lumină și bunătate reușim să ducem acolo. După ce pleacă cineva, observați că rămânem cu bunătatea, cu lumina și faptele săvârșite.

Am venit la acest moment de prohodire a doamnei Alexandrina, în semn de comuniune și solidaritate față de părintele Fanurie, unul dintre părinții foarte buni și jertfelnici, cu multă dragoste față de Biserică și față de aproapele - se lasă pe sine însuși și se pune la dispoziția celorlalți. Nu am cunoscut-o pe mama sa, însă din ceea ce se vede în părintele, se poate constata ce lucruri frumoase a sădit în sufletele membrilor familiei. Rămâne în sufletul lor ca o mamă adevărată, i-a crescut pe toți cei 7 copii cu multă jertfă și credință în Dumnezeu. 

Domnul să îi facă parte de odihnă și lumină, iar familiei un picur de mângâiere în suflet la acest moment de despărțire vremelnică.