Cuvânt rostit de Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, la sfinţirea bisericii „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca (18.08.2018). 

„Și Iisus, stând, i-a chemat și le-a zis: ce voiți să vă fac? Zis-au Lui: Doamne, să se deschidă ochii noștri” (Mt. 20, 32-33).

Pasajul evanghelic citit astăzi, în cadrul Sfintei Liturghii, ne vorbește despre vindecarea a doi orbi, despre o minune pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a săvârșit-o cu doi oameni care aveau o nevoie imperioasă să vadă.

Ceea ce pe mine personal m-a atras, în mod special, în desfăşurarea narativă a acestei minunii este stăruința, perseverenţa pe care au avut-o cei doi orbi în a primi vindecare. Aș putea spune chiar încăpățânarea lor în a o dobândi.

Cei doi orbi stăteau la marginea drumului, în pulberea aceea a pământului. Probabil, erau oameni nevoiași, săraci şi trăiau din ceea ce primeau de la ceilalți care își făceau milă cu ei.

Trăind astfel, adică la marginea drumului, ne putem da seama foarte ușor că, în momentul în care s-a stârnit o anumită formă de vânzoleală în jurul lor, ei au avut o intuiție incredibilă. Au simțit ceva, dovadă că acei ochi ai spiritului, ai minții, erau extrem de clari și puteau să capteze tot ceea ce trecea pe lângă ei. Cu alte cuvinte, aveau raze infraroşii, capabile de a detecta spiritualul. De aceea au început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-ne pe noi!″ Acest cuvânt „miluiește-ne″, pe care noi l-am tradus din limba greacă în forma aceasta, are o conotație mult mai profundă în exprimarea originală: „miluiește-ne, dă-ne pomană, Doamne! Fă Tu ceva cu noi, cei care cerșim aici la marginea drumului și vrem repede să primim vindecare”.

Cu cât mulțimea îi certa mai mult, cu atât acești orbi erau mai insistenți, mai încăpățânați, am putea spune, în a-şi susţine doleanţa. Fac o mică paranteză: există și o formă de încăpățânare în cele bune, pe care Dumnezeu să ne-o dăruiască fiecăruia dintre noi. Din păcate, noi ne încăpățânăm mai mult în cele rele și stăruim cu suficientă prisosinţă în ele.

Revenind la cei doi orbi, este mai mult decât limpede că insistenţa lor era stânjenitoare pentru cei care, chipurile, aveau nevoie de o oarecare liniște ca să se bucure de trecerea lui Hristos printre ei. Din fericire, ei ignorau ceea ce le cerea mulțimea şi strigau cu mai multă putere. Mulțimea le impunea: tăceți, nu mai strigați, căci ne stricați liniștea, ne tulburați starea aceasta de contemplație pe care ar trebuie să o avem în momentul în care trece, cine?: Mântuirea însăși printre noi, adică Iisus Hristos.

Această atitudine a celor doi orbi, de la marginea drumului, cred că ar trebui să constituie și pentru noi un foarte bun exemplu.

Avem parte de o lume foarte bulversată, fragmentată din toate punctele de vedere. Puteţi constata cu mare uşurinţă câtă stare de dezbinare, ce atmosferă de sciziune ne înconjoară la tot pasul.

În lumea în care trăim noi astăzi, (aproape) totul este transformat în ideologie: cine îşi iubeşte patria şi neamul, riscă să fie suspectat de cripto-comunism; cine pledează pentru şi este fervent în a susţine familia tradiţională, poate fi etichetat rapid ca un simpatizant inconştient al domnului Putin, de parcă familia formată din tată, mamă şi copii a fost inventată şi aşezată pe orbita planetei de către „prinţul” de la Răsărit.

În consecinţă, aş putea spune că societatea, chipul lumii de astăzi sunt constant şi obsesiv privite în cheie ideologică centrată pe  dezbinare, subsumate unei ideologii care conţine morbul polarizării şi al uciderii. Se ştie, cu certitudine maximală, că orice fel de ideologie este totalitară şi, în mod negreşit, ucide.  

Pentru o mai clară argumentare, vă mai propun doar câteva exemple, foarte succinte, pentru că noi, Biserica, nu putem fi absenți de la ceea ce se întâmplă în lumea de astăzi. Putem să vorbim excelent despre Evanghelie, despre pasajele pe care le avem și care sunt atât de minunate și de profunde, dar dacă nu reușim să facem racorduri, să facem o plonjare în contemporaneitate, atunci ne dovedim a fi niște predicatori foarte slabi, care ne-am încuiat undeva într-o zonă a trecutului, vorbim excelent despre ceea ce a fost în trecut, fără să avem un liant cu ceea ce se întâmplă sub ochii noștri, arătându-ne astfel incapabili să citim semnele vremii.

Sunt foarte mulți care vor să ne reducă la tăcere. Noi, de cele mai multe ori, suntem ca și orbii aceștia de la marginea drumului, din pulbere. Probabil nu suntem atât de săraci material, însă avem o altă formă de sărăcie şi orbire: sărăcia şi miopia spirituală. Diferența dintre noi și orbi este că noi nu realizăm că alții vor să ne orbească cu ideologiile lumii acesteia, care îşi propun să ne disloce din albia valorilor Evangheliei şi ale Tradiţiei.

Nu realizăm că suntem orbi. Nici nu strigăm când ne întreabă Domnul Hristos: „ce vreți să vă fac Eu vouă?” „Să vedem, Doamne! Deschide-ne ochii! Avem nevoie să ni se deschidă ochii, să vedem ce se întâmplă în lumea în care trăim astăzi, în care absolut totul este confiscat ideologic”.

Cei care susţin familia şi principiile ei sănătoase sunt împotriva – sau cel puțin așa consideră unii – altui fel de „familie”, chiar dacă, personal, eu nu aș numi-o în felul acesta. Noi întotdeauna simțim nevoia să adjectivăm, adică să spunem: familie tradițională, pentru a o diferenţia de celălalt fel de „familie” care vrea să se impună în chip totalitar. Familia nu poate fi decât într-un singur fel. Celelalte sunt surogate, nişte subtitute nereuşite, niște schimonosiri nedrepte care se revendică de la acest statut natural, a ceea ce noi numim: familie.

Dragostea de țară, de patrie, este confiscată și transformată ideologic în toate felurile. Există o puzderie de cărți cu care se hrănesc mulți dintre tinerii noștri. Este dreptul şi libertatea fiecăruia de a-şi alege opţiunile de lectură. Cu toate acestea, noi avem o mare responsabilitate, atât Biserica, cât şi oamenii de cultură. Adică să oferim o alternativă consistentă şi viabilă la derapajele ideologice ale prezentului. Nu putem să-i lăsăm să rămână în relativismul axiologic la care sunt invitați. Degeaba diagnosticăm că sunt probleme, dacă noi nu oferim și soluții, dacă nu oferim alternativă la ceea ce se întâmplă. Pentru că undeva, în subteranele conștiințelor oamenilor, se sedimentează toate lecturile din care se hrănesc. De aceea, noi avem datoria să oferim alternativa aceea bună, frumoasă, autentică. Sunt atâția tineri care se hrănesc din cărți de istorie, care nu fac altceva decât să demonteze indentitatea noastră naţională și să ne transmită, în mod subliminal sau explicit, că suntem ca neam, ca popor, structural vorbind şi nu accidental (ceea ce, de fapt, se şi întâmplă) într-o situație de avarie.

Și noi ce facem? Absolut nimic. Puține voci sunt cele care se ridică, la modul competent, să dea un răspuns adecvat, neîncrâncenat şi extrem de clar şi argumentat. Foarte puține voci. Ne rezumăm doar la exerciţiul diagnosticării.

Şi ca să merg puţin mai la adânc şi să vedem care este corespondentul ideologizării în societatea românească, rogu-vă, să reflectaţi asupra unei alte plăgi a lumii actuale: totul este politizat.  Trebuie să recunoaştem că tot o formă de orbire şi polarizare este şi aceasta!

Dacă noi, ca Biserică, ne ridicăm împotriva corupției – și toată lumea se ridică împotriva corupției – în mod automat, suntem plasaţi într-o partidă sau alta. Corupția nu este o problemă a politicii românești. Este o problemă morală a societății (încorporează şi sfera vieţii politice) în care trăim noi astăzi. Cei care mai au activ „simţul” inteligenţei pot sesiza, cu asupra de măsură, nuanţele.

Biserica semnalează răspicat (şi cred că orice persoană integră şi iubitoare de bine, indiferent de statutul social, aderă la acest mesaj) că nu putem să trăim în felul acesta. Dar nu avem curaj să vorbim despre aceste lucruri pentru că suntem lași cu toții. Probabil ne complacem în această letargie şi din cauza acestor polarizări care sunt atât de prezente în societatea românească.

Problema diasporei?... Şi ea este confiscată politic. Nedrept acest lucru. Eu am trăit în diaspora și știu ce înseamnă diaspora. Cine s-a ridicat să apere diaspora? Diaspora este apărată, probabil, doar pentru voturi. Atât! Iar în momentul în care s-a pus problema diasporei, Biserica a fost prima mânjită și batjocorită, eludându-se un fapt mai mult decât evident: Biserica este prima (şi probabil unica) instituție care ține, în mod consecvent şi rectiliniu, la tot ceea ce înseamnă identitate românească pentru cei plecați în diaspora. Pe noi, ca Biserică, ne interesează sufletele tuturor românilor care pleacă de acasă și-i lasă pe cei dragi ai lor, pentru a găsi un trai mai bun. Avem grijă de credința lor, de identitatea lor, de speranţa lor și este nedrept ca cineva să-i batjocorească, doar pentru că este adeptul ideologiei progresist-liberale.

Cineva (Alina Mungiu-Pippidi) numea diaspora: „lumpendiaspora”. Adică, în exprimarea acestei persoane, „mahalaua de diaspora”. Groaznic! Dacă citiți acel articol, vă veţi îngrozi constatând cum poate cineva să vorbească despre copiii, rudele dumneavoastră care sunt plecaţi în străinătate. De ce este în stare să facă acest lucru? Pentru că se poziționează într-o ideologie progresist-liberală, iar tot ceea ține de oamenii atașați Bisericii, care țin la valorile acestui neam, intră în categoria dispreţului şi retardării.

Am pornit de la Evanghelia vindecării celor doi orbi, pentru că avem nevoie de Cineva care să ne deschidă ochii. Dar să cerem lucrul acesta! Nu-i suficient numai să constatăm starea de fapt, ci toți să simțim că suntem într-o stare de orbire spirituală, într-o stare de deficiență, de miopie din toate punctele de vedere, și să strigăm către Domnul: Doamne, deschide-ne ochii fiecăruia dintre noi, acolo unde suntem: profesorului la catedră, medicului la spital, nouă, episcopilor, preoților la altar, dumneavoastră credincioșilor la slujirile pe care le aveţi! Să ne deschidă ochii, să vedem unde este pericolul și unde este otrava care ne orbește pe fiecare dintre noi. Este o lucrare anevoioasă, nu este simplu să stai să zăbovești asupra acestor provocări care, vedeți cu câtă impetuozitate vin peste noi și ne prind ca într-un malaxor și ne zdrobesc, iar noi nu realizăm lucrul acesta.

De aceea am plecat de la acest pasaj evanghelic absolut formidabil: să avem și noi această încăpățânare în cele bune, să rămânem stăruitori, chiar dacă valul acestea este, din toate punctele de vedere, unul potrivnic. Să rămânem ca cei doi orbi, chiar dacă suntem în pulbere, chiar dacă suntem la marginea drumului, să cerem întotdeauna să reușim să vedem, să căpătăm acea acuitate spirituală a minții, care să ne ajute să ne putem smulge din toate aceste vifornițe ideologice cu care ne confruntăm fiecare dintre noi.

Biserica suntem toți. Toți trebuie să apărăm aceste valori care ne definesc pe noi, ca neam. Nu sunt venite de undeva și inventate, ci ele sunt cele care ne asigură, ne conservă, acest statut, această demnitate de oameni ai credinței şi de români. Avem nevoie de mărturisire multă, inteligentă, competentă, consistentă și, desigur, cu multă noblețe.

Domnul să ne învrednicească pe fiecare dintre noi să fim atenți, să avem vigilența să vedem de unde vine pericolul și să nu mai stăm să ne gândim că cineva ar trebui să facă ceva sau să ia atitudine în locul nostru. Du o muncă de lămurire cu copilul tău, cu cel de lângă tine, ce înseamnă Biserica, ce înseamnă valorile acestui neam! Explică-i-le într-o manieră prin care el să se îndrăgostească de aceste lucruri, să simtă cu forță: da, aici este adevărul, în locul acesta, nu în altă parte! Simt că dincolo sunt altfel de realități, care sunt compromise şi ireale!

Dar cât de greu este să transmitem asemenea lucruri! De aceea este nevoie de rugăciune. Şi nu o spun de pe pozițiile episcopului. Un mare filozof spunea un lucru extraordinar: „Tot ceea ce nu este în centrul lui Hristos, este provincial” (Nikolai Berdiaev). Nu este în centrul lui Hristos, ține de superficial, de periferie.

Avem nevoie să ne adunăm în jurul acestui centru care este Hristos, iar dacă reușim să ne asumăm, să metabolizăm Evanghelia, adevărurile evanghelice, vă asigur că vom înţelege de la sine toate celelalte valori care ne definesc pe noi ca oameni.

Domnul să ne învrednicească să cerem lucrul acesta: deschide-ne, Doamne, ochii fiecăruia dintre noi!

Ultimele articole