Luni, 20 mai 2024, a avut loc, la sediul Protopopiatului Huși, după oficierea Sfintei Liturghii în biserica „Sfântul Dumitru”, din localitate, Conferința semestrială de primăvară, ce a întrunit toți clericii din Protopopiatul Huși.

Evenimentul a fost prezidat de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, și s-a desfășurat sub genericul „Anului omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor”.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre tezaurul spiritualității creștine, ce conține remedii duhovnicești deosebit de actuale și potrivite sufletului omului contemporan, asaltat de diferite suferințe:

Toți Părinții Patericului au un simț al realității, un discernământ aparte, care ne ajută și pe noi, cei care trăim în lume.

Într-un interviu despre Pateric, Andrei Pleșu a fost întrebat ce găsește atât de important la Pateric, iar el a răspuns: „Eu găsesc acolo răspunsuri la întrebările mele.”. 

Avva Pimen spune că, dacă se întâlnesc trei oameni, și unul dintre aceștia este isihast, altul, fiind în boală, rabdă și mulțumește lui Dumnezeu, iar al treilea slujește cu inimă curată, toți trei fac aceeași lucrare minunată.

Observați că sunt puși pe picior de egalitate cel care este bolnav și-I mulțumește lui Dumnezeu și rabdă suferința în trupul sau în sufletul său, cu isihastul – cel care se îndeletnicește cu Rugăciunea lui Iisus, și cel care slujește cu inimă curată.

Sunt convins că și sfințiile voastre, mergând la cei bolnavi sau muribunzi și împărtășindu-i, ați avut aceeași experiență, similară cu cea pe care am avut-o eu, în perioada cât am fost preot. Mi-a rămas profund în minte această experiență:

Mergeam și împărtășeam o doamnă bolnavă de cancer, într-o fază foarte avansată – medicii au spus că este în fază terminală, dar ea a mai dus povara acestei boli incurabile aproape doi ani de zile. Niciodată, în cei doi ani cât am împărtășit-o, nu s-a plâns, deși ar fi fost legitim și firesc să aibă și momente de cădere sufletească, de deznădejde – așa suntem noi, oamenii.

Întotdeauna îmi spunea – de fiecare dată cu o așa profunzime și prospețime ca și cum mi-ar fi spus pentru prima dată: „Părinte, eu doar Îi mulțumesc lui Dumnezeu, că mi-a dat darul să-mi cunosc păcatele”.

După o oarecare vreme, puțin ispititor, am întrebat-o: „Totuși nu vi se pare greu de dus boala? Nu v-ați dori să mai trăiți? (avea nepoți și oameni minunați în jurul ei)”. Iar ea mi-a răspuns, cu aceeași seninătate: „Părinte, cât vrea Dumnezeu. Eu mă bucur, dar nu pot să mă plâng de boala pe care mi-a dat-o. Și repeta din nou: Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat darul să-mi cunosc păcatele”.

De atunci, reflectez la acest lucru – noi facem o mică gripă, sau apare în noi o boală cu consecințe nu atât de fatale, și ne pierdem, inevitabil, și curajul și nădejdea – slăbesc puterile sufletului nostru. Această doamnă a fost, pentru mine, un foarte bun exemplu, așa cum sunt creștinii noștri – unii dintre ei trăiesc atât de frumos și profund, au capacitatea de a ierta mult mai mult decât o avem noi, și au o viețuire foarte frumoasă, care este ca o stare de trezvie pentru noi.

În continuare, Ierarhul Hușilor a prezentat câteva lucrări care abordează problematica bolii și a raportării creștine la aceasta: „Teologia bolii”, de Jean Claude Larchet; „Viața, moartea și boala”, a  Mitropolitului Antonie de Suroj; „Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferință și moarte” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul; și „Singurătatea, boala nerecunoscută”, a medicului neurolog și psihanalist Manfred Spitzer.

Preasfinția Sa a citit un pasaj de pe coperta interioară a acestui ultim volum prezentat, care sintetizează conținutul cărții:

„Imaginați-vă că ar exista o boală care s-ar manifesta tot mai des și ar provoca dureri cronice, o maladie contagioasă încă necercetată de oamenii de știință, care s-ar răspândi atât de rapid, încât nu am avea timp să ne imunizăm împotriva ei, și care ar fi clasificată drept una dintre cele mai frecvente cauze ale mortalității în lumea occidentală, o boală care favorizează apariția altor suferințe, de la răceli, depresie și demență, la infarct, accident vascular cerebral și cancer. Această boală ar fi, prin urmare, un factor important de risc pentru apariția altor maladii cu incidență crescută și fatale. În același timp, ar fi înșelătoare, deoarece mulți dintre cei afectați nici nu ar ști că suferă de ea. Această boală chiar există, și se numește singurătate.”

De ce a ajuns la această concluzie acest autor? Pentru că sunt apărute foarte multe lucrări, din zona neuroștiințelor, care aduc în atenția contemporanilor ceea ce noi găsim în cărțile filocalice – faptul că nu reușim să ne gestionăm în mod corect tot ceea ce ține de universul misterios al creierului, care generează în noi foarte multe gânduri, care, la rândul lor generează foarte multe emoții, iar emoțiile produc realități cu care noi ne confruntăm; toate acestea sunt într-o interdependență și generează multe dintre bolile cu care noi ne confruntăm.

Pentru cei care se confruntă cu aceste boli – trupești sau psihice – avem, ca un laitmotiv, în Filocalie și în tradiția sfătuirii duhovnicești, îndemnul ca omul, când trăiește o suferință cumplită în viața lui, să aibă capacitatea de a-și asuma acea suferință, pentru că asumarea (îmbrățișarea) suferinței înseamnă un impact mult mai redus, aproape inexistent, asupra celui care suferă.

Manfred Spitzer spune că noi trăim într-o lume conectată, în era mediilor digitale, însă, paradoxal, cu cât mediile digitale favorizează conexiuni rapide, întâlniri, posibilitatea de a comunica instantaneu, rata suferinței psihice este incredibil de mare. 

 Să asumăm suferința, dându-i o conotație duhovnicească, gândindu-o ca pe o îngăduință a lui Dumnezeu – în preștiința Lui, El știe de ce îngăduie suferința. Sfinții Părinți spun că, uneori, suferința vine și ca să ne trezească puțin la realitate, iar în alte situații, ca să ne oprească de la păcatele pe care le săvârșim și de care nu suntem conștienți. Este nevoie și de această pedagogie. 

Câteodată, noi păcătuim și suntem răutăcioși, ca și cum nimic nu ne mai poate opri, și Dumnezeu vine atunci când nici nu ne așteptăm, și îngăduie o suferință, care ne aduce, fără prea mare efort, la cele esențiale, și ne dăm seama că am risipit multă energie pe lucruri atât de nesemnificative. Atunci începe momentul decantării.

Oamenii suferinzi sunt extrem de profunzi, atât în ceea ce privește propria lor viață, cât și în modul de a-și gândi relațiile cu cei din jurul lor.

Dumnezeu mai îngăduie să vină o boală în viața noastră – deși e foarte greu de dus –, și ca un semn al faptului că vrea să ne grăiască într-un anume fel sufletului nostru, vrea să ne spună ceva și să ne determine să ne întoarcem înspre cele dinlăuntrul nostru, pentru că trăim foarte împrăștiat și nu ne mai facem vreme pentru noi înșine.

Rugăciunea, timpul petrecut pentru noi și în prezența celor care ne iubesc și ne dăruiesc energie pozitivă, au rolul ca un fel de pecete asupra minții noastre, care este responsabilă de starea noastră de bine și de liniște.

Cu cât un om se roagă mai mult, cu atât este mai liniștit. Cu cât fentează rugăciunea și o face mecanic, devine agitat și tulburat, permanent nemulțumit – omul care nu se roagă nu poate fi niciodată mulțumit, nici Dumnezeu dacă ar veni pe pământ nu l-ar mulțumi.

A urmat apoi prezentarea referatului intitulat „Legătura între suflet şi trup, între viaţa spirituală şi sănătatea omului, între rugăciune şi vindecare”, alcătuit de părintele Claudiu - Vasile Macovei, de la Parohia Văleni, Protopopiatul Huși.

A doua parte a întâlnirii a fost rezervată întrebărilor și răspunsurilor pe diferite teme de spiritualitate, liturgice și administrative.