Întâlnirea s-a desfășurat sub genericul „Anului omagial al pastorației familiei creștine” și a fost prezidată de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor.

În cuvântul introductiv, Preasfinția Sa a vorbit despre centralitatea Liturghiei în viața preoților și despre maniera în care familia creștină poate fi un model de actualitate în societate:

Părinții Bisericii știau de ce au pus în centrul vieții fiecărui creștin și cu precădere, al nostru al slujitorilor, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Când ne afundăm în slujirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, starea noastră, gândurile noastre, atitudinea noastră, mintea noastră se schimbă fundamental. Când suntem rupți de duhul Liturghiei, de ceea ce ne dăruiește Dumnezeu în cadrul acesteia, evident ne situăm undeva într-o zonă centrifugală, adică nu mai este Hristos centrul nostru, ci pot fi alte centre de care ne lăsăm foarte ușor dirijați, într-o lume evident atât de bulversată și fluctuantă, nu foarte benefică pentru Biserică. 

Este nevoie de o ancorare extraordinară în duhul Liturghiei, al trăirii noastre ortodoxe, ca nu cumva vifornițele să ne clatine sau să ne pună pe o altă direcție decât cea pe care ne dorește Hristos. Adesea nu conștientizăm. Dacă pentru noi, slujitorii Bisericii, Hristos ar fi cu adevărat centrul vieții noastre, dacă ar fi în mijlocul nostru așa cum spunem, nu am mai asista la ceea ce constatați și dumneavoastră, chiar din interiorul Bisericii. 

Din păcate - sigur, nu mă cred mai presus de alții - dar momentul în care este altcineva sau altceva centrul vieții noastre sau în mijlocul nostru, atunci asistăm, văzând cu proprii noștri ochi, la dinamitarea unității dintre noi. 

Se întâmplă lucrul acesta, din păcate, inclusiv printre noi, slujitorii, care poate nu conștientizăm deplin darul acesta al unității. 

Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ne hrănește, ne vitaminizează la modul foarte propriu, căci mai sunt, pentru fiecare, momente în care nu mai avem aceeași vigoare, aceeași râvnă, aceeași intensitate, același dor de a-L sluji, cu foarte multă smerenie și dragoste și mai ales răbdare, pe Hristos. Aici mulți dintre noi picăm examenul. Nu avem răbdarea necesară pe care Hristos a avut-o, mai ales pe Cruce, când a avut motive suficiente – așa cum amintesc în mai multe circumstanțe – să le reproșeze celor care erau de față acolo că se comportă ingrat. 

Ierarhul Hușilor a accentuat că cea mai potrivită modalitate de a susține valorile familiei creștine, este prin exemplul personal, care poate transmite mult mai mult decât conceptele teoretice: 

Este extrem de benefică această inițiativă despre anul omagial dedicat familiei, pentru că toate aceste ideologii de stânga, progresiste, își propun să lovească tocmai în cetatea familiei. Lucrurile sunt extrem de bine calculate, nu sunt la modul întâmplării. De ce să lovească în familie? Pentru că este o cetate spirituală în cadrul căreia se transmit toate valorile credinței. Ceea ce suntem noi acum, am primit în vatra aceasta spirituală a familiei. Tendințele lumii de astăzi dinamitează această cetate și vor să propună un alt fel de familie. Sigur, e impropriu spus, pentru că Dumnezeu a creat bărbat și femeie pentru căsătorie și nu altfel.

 De aceea, forța pe care o putem da, ca și creștini și oameni care credem în aceste valori, nu este neapărat opoziția propriu-zisă sau contracararea acestor ideologii, ci mai degrabă exemplul pe care-l putem oferi, ca stare, fiecare familii în parte, începând cu familia preotului și cu toți credincioșii care-și asumă cu întreaga lor ființă, în mod implicat, să-și exprime apartenența la Hristos.

Cred că dacă se întărește această fortificație a familiei în sânul ei și nu altfel, adică părinții față de copii și copiii față de părinți - reușind părinții să transmită valorile credinței și copiii la rândul lor să și le asume ți să fie cei ce transmit mai departe - avem toate șansele să salvăm această mare binecuvântare care este familia.

În Occident am observat că unii dintre românii ortodocși din diaspora se sperie în fața valului acestuia al ideologiilor progresiste care sunt foarte insinuante și ne acaparează, ne vrăjesc, la nivelul logicii și al abordării, când, de fapt, nu trebuie să ne lamentăm. Pentru primii creștini, dacă recitim martirologiile, era o bucurie să mărturisească credința fără să jignească sau să lovească sau să calomnieze. Pur și simplu era bucuria lor de a vorbi despre Cel pe care Îl iubeau cu întreaga lor ființă. 

În zona aceasta ar trebui să ne concentrăm, nu pe atac împotriva celor care contrastează cu valorile Bisericii noastre, cât pe bucuria de a vorbi despre ceea ce credem noi și suntem convinși și putem transmite mai departe.

Revenind la aceste familii, mai degrabă ar semăna cu creștinii din primele veacuri care, la nivel comunitar sau la nivelul vieții de familie sau în comunitatea euharistică din care făceau parte, își întăreau această unitate a lor exprimată prin credință și prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și, mai ales, prin mărturisirea delicată și cu multă inteligență a credinței în Cel pe care Îl iubeau atât de mult.

Am găsit un text legat de viața de familie, al părintelui Alexander Schmemann, unul dintre marii liturgiști pe care-i avem, din capitolul despre Viața de familie despre Taina Căsătoriei. Sigur, eu personal, agreez să mă duc înspre autorii care au avut un mod de viețuire exemplar în ceea ce privește familia. Cei care l-au cunoscut pe părintele Schmemann au știut ce relație de familie minunată a avut cu Juliana Schmemann, care are tradus un Jurnal de preoteasă și transpare acest lucru că a fost un exemplu de viață de familie, evident cu inerențele ei, căci nu e nimic perfect.

Textul este din cartea tradusă de părintele profesor Aurel Jivi, profesor de Istoria Bisericii Universale, la Facultatea de Teologie din Sibiu, din cartea „Pentru viața lumii. Sfintele Taine și Ortodoxia”, editată la Basilica: 

„Adevăratul păcat al căsătoriei astăzi nu este adulterul sau lipsa de adaptare sau agresivitatea mentală. Adevăratul păcat este idolatrizarea familiei în sine. Refuzul de a înțelege familia ca îndreptându-se spre Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru este exprimat în sentimentul că cineva este capabil să facă pentru familia sa «orice», chiar să fure. Familia a încetat să fie spre slava lui Dumnezeu, a încetat să fie o intrare sacramentală în prezența Lui. Nu lipsa de respect pentru familie, ci idolatrizarea familiei este cea care destramă familia modernă atât de ușor, făcând din divorț umbra ei aproape firească. Este identificarea căsătoriei cu fericirea și refuzul de a accepta în ea crucea. Într-o căsătorie creștină, de fapt, cei căsătoriți sunt trei și loialitatea celor doi față de al treilea, Care este Dumnezeu, îi păstrează pe cei doi într-o unitate activă între ei și cu Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu este moartea căsătoriei ca ceva doar natural. Crucea lui Hristos este cea care face să dispară autosuficiența naturii dar, «prin cruce, bucurie și nu fericirea, a venit la toată lumea». Prezența crucii este, astfel, adevărata bucurie a căsătoriei. Este certitudinea plină de bucurie că Taina Căsătoriei, în perspectiva Împărăției celei veșnice, nu a fost făcută «până când moartea ne va despărți», ci până când moartea ne va uni în mod desăvârșit.”

Ceea ce vrea să spună părintele Alexander Schmemann este că a fost smulsă, din interiorul cel mai tainic, cel mai intim al vieții de familie, crucea. Faptul că pot surveni și situații care mai clatină unitatea acesteia, se mai face o breșă în interiorul ei și în multe situații cei doi abandonează această cetate, renunță extrem de ușor invocând multe pretexte unele mai mult sau mai puțin justificate. Când omul are experiența asumării crucii, nu capitulează atât de ușor în fața suferinței, nu renunță atât de ușor. 

Când crucea nu se află în centrul vieții noastre, înțeleasă ca iubire suferindă, vom ajunge să lăsăm totul în urma noastră cu extrem de mare lejeritate. 

În continuare, părintele Dragoș Marin de la Parohia Codăești II,  a prezentat referatul ,,Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu”.

Partea a doua a întâlnirii a fost rezervată întrebărilor și răspunsurilor pe diferite teme de spiritualitate, liturgice și administrative. La final, Preasfinția Sa a premiat preoții care au participat la Concursul Național Catehetic, ediția a XVIII-a.