În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre pericolul ideologizării credinței:

«Deci arhiereii și fariseii au adunat sinedriul și ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El, și vor veni romanii și ne vor lua și țara și neamul» (Ioan 11, 47-48)

În momentul în care am ascultat acest fragment evanghelic, gândul meu s-a dus la un cuvânt extrem de adevărat și profund în același timp, al Sfântului Arsenie de la Prislop, care ne spune că „ideologiile nu au mamă”.  Orice ideologie este distructivă și are consecințe nefaste asupra omului, atât la nivel personal, cât și comunitar.

Cărturarii și fariseii au transformat credința lor într-o ideologie care îi orbea și nu-i lăsa să vadă adevărul în ceea ce-L privește pe Domnul Hristos. Acest fragment evanghelic se leagă extrem de bine cu cel care a fost rânduit să fie citit în Duminica a VI-a a Paștilor, legat de minunea pe care a săvârșit-o Domnul Hristos cu orbul din naștere. 

Avem în față două tipologii, două modalități de a ne comporta. O tipologie a celui care manipulează, a celui care vrea să sucească adevărul și, mai mult, decât atât, să-l distrugă și să distorsioneze realitatea. A doua tipologie este cea a orbului care, în ciuda faptului că este supus unei avalanșe în ceea ce privește manipularea, minciuna, sau distorsionarea realității, rămâne calm, sigur pe sine, ferm și cu această convingere că nimeni nu-i poate nega sau contesta realitatea pe care a trăit-o.

Pasajul evanghelic de astăzi are drept context Învierea lui Lazăr. Oamenii au fost extrem de entuziasmați în fața unei asemenea minuni, nemaivăzute, din partea cuiva - să învieze un mort care a stat în mormânt patru zile,  care intrase în stare de putrefacție. 

Cărturarii și fariseii, care aveau credința transformată în ideologie, nu puteau să suporte o asemenea lucrare a lui Hristos, pe care ei o distorsionau permanent din invidie și foarte multă răutate. De altfel, atunci când transformăm lucrurile în ideologie, aceasta are drept combustibil răutatea și invidia. Nu mai ținem cont de omul din fața noastră, facem totul ca acesta să dispară din punct de vedere fizic - îl desființăm, într-o exprimare mai colocvială. 

Este atitudinea pe care au pus-o la cale și cărturarii și fariseii care doreau să-L prindă pe Iisus și să-L ucidă, ca nu cumva să convertească poporul și astfel oamenii să nu mai dea crezare celor care manipulau și distorsionau adevărul, fiind extrem de agresivi și cu tendința aceasta de a răsturna întotdeauna realitatea.

În cheia aceasta trebuie citit acest pasaj evanghelic atât de dur și revanșard în ceea ce privește modul de a se comporta al cărturarilor și al fariseilor care și-au propus, în micimea lor sufletească, să-L elimine fizic pe Hristos, să-L ucidă. Căutau cu orice preț, în orice context, așa cum știm din Sfintele Evanghelii, să-L prindă în cuvânt, adică să-L distorsioneze și să-I atace identitatea profundă.

Marea preocupare a acestor cărturari și farisei a fost, cu precădere, identitatea lui Iisus Hristos, faptul că El Se mărturisea pe Sine ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Cel care este de aceeași cinstire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Aceasta era piatra de poticnire a celor care nu-L înțelegeau și, evident, Îl distorsionau.

Domnul Hristos a avut momente în care a fost aspru față de ei, folosind cuvinte destul de dure la adresa ipocriziei, a răutății, a invidiei și a modului acestora de a vedea și distorsiona realitatea. Însă, când a fost răstignit pe Cruce, când a fost țintuit de răutatea lor, Hristos nu Se apără. Lasă să vorbească iubirea Sa, cea care topește în sinea sa toată răutatea și această înverșunare și sete de răzbunare a celor care-L doreau dispărut. În iluzia și nebunia lor, credeau că-L pot ucide pe Dumnezeu. Dar noi, oricât ne-am strădui, nu vom putea ucide vreodată Viața. Hristos este Însăși Viața ipostatică, ființială și nu poate fi ucisă, oricâtă preocupare maladivă, morbidă ar depune omul.

Acest pasaj evanghelic are o greutate extraordinară. Și astăzi ne confruntăm cu astfel de lucruri și la nivelul vieții personale avem tendința de a transforma credința în ideologie; transformăm în ideologie modul de a ne raporta la cel de lângă noi. Și când ne domină ideologia, ne domină de fapt răutatea, modul de a ne raporta la celălalt prin invidie, prin distorsionarea realității.

Dacă stăm să reflectăm la pătimirile Domnului Hristos, câți erau la picioarele Crucii care credeau cu adevărat în Hristos? Erau câteva femei mironosițe, apostolul Ioan și apostolii ascunși de frică.  Dacă ne-am gândi și am face un procentaj rapid, ar fi unul dezamăgitor. Majoritatea covârșitoare credea în distorsionarea realității oferite de către cărturari și farisei. De aceea au și strigat cu frenezie, cu o ură incomensurabilă: „Răstignește-L, răstignește-L!”.

Însă noi avem ca model pe Domnul Hristos, ca în asemenea circumstanțe să rămânem în stare de iubire, de răbdare și de îngăduință. Să reținem că adevărul nu urlă, ci el se exprimă întotdeauna cu multă eleganță, cu fermitate, cu convingere și delicatețe, fără ca să strivească, fără să se impună cu forța. 

Doar ideologiile totalitare sau adevărurile personale, subiective ale oamenilor sunt cele care urlă, sunt agresive și, desigur, distorsionează omul în ceea ce este cel mai profund. 

După Sfânta Liturghie a urmat, în Sala de ședințe a Protopopiatului Huși, conferința semestrială cu toți preoții din cuprinsul protopopiatului.