La editura Spandugino, mereu și generos deschisă către spiritualitatea ecumenică, Sever Voinescu prefațează în 2026 cartea de pledoarii, slujbe și mărturisiri Prezentul văzut prin vitralii a episcopului Ignatie (Trif) al Hușilor, fost arhiereu vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei, cu atribuții pastorale și misionare în Marea Britanie și Irlanda, lector universitar de patrologie la Facultatea de Teologie din Iași. 

„Această carte”, scrie Sever Voinescu în prefață, „strânge laolaltă texte prin care preasfințitul Ignatie s‑a manifestat în cetate. Textele îl impresionează pe credincios, mai ales pentru că vede cum vlădica, ieșind din Biserică, nu se depărtează de ea. Ba mai mult, duce cu sine Biserica noastră pe străzile timpului nostru. Avem, așadar, răspunsurile unui luminat arhiereu la provocările veacului său. Formulate cu responsabilitate și dragoste de Hristos, ca veritabile repere pentru un posibil răspuns creștin rostit în România anului 2026, textele acestei cărți ni‑l arată pe Preasfințitul Ignatie ca pe un intelectual elegant și ferm. Aș îndrăzni să spun chiar, ca pe un model pentru toți purtătorii de mitră.” 

Bine face prefațatorul când îndeamnă cititorul să‑și înceapă lectura cu confesiunea autobiografică a autorului, „Bilbor, Alba Iulia și Atena, marea academie a existenței mele”, din care selectăm temelia românesc ortodoxă a satului natal, rostul de avva al „bunului de la deal”, al saniei trase de doi cai sublimi și al întregii rânduieli tradiționale ca aluat ideal pentru sufletul unui om dedicat duhovniciei, pentru care credința, cultura și natura constituie treimea pământeană bine pregătitoare pentru slăvirea Treimii divine („chiar și acum asociez cititul unei cărți cu adierea de vânt a brazilor (...) în pauzele dintre uscatul și strânsul fânului, cu zilele și nopțile pe care le petreceam la stână pe vârful Alunișului...”). 

Aici apare și recunoștința față de mitropolitul Clujului, ÎPS Andrei Andreicuț, al cărui nume l‑aș lega numaidecât de stilul plasticizant, impunător, răspicat și fermecător al ÎPS Bartolomeu (Valeriu) Anania, ca și de buna cumpănire a doxologiei cu etica și sociologia din cariera și bibliografia arhimandritului exarh al Clujului, Dumitru Cobzaru, oameni în a căror bună retorică ecleziastică se împletesc armonios ascetismul doxologic, normele moralității laice, teologhisirea, patriotismul ardent și slujirea simultană, nuanțată subtil, a Bibliei și a istoriei mundane. 

Bineînțeles (și semnificativ) că excelentul mijlocitor între cult și cultură care este Teodor Baconschi i‑a și dedicat episcopului Ignatie una dintre pertinentele sale cronici publicate săptămânal în Dilema și reunite recent într‑un volum publicat la Spandugino. 

Să nu credeți cumva că, dacă este văzut „prin vitralii”, prezentul se vede poleit utopic de policromia calofilă a ferestrelor. Îngăduința excesivă (și înduioșătoare) față de viciile valahe a părintelui convertit Nicolae Steinhardt cedează prim‑planul sagacității necruțătoare a „scanner”-ului din Huși, care notează cu sicitate înfiorată „clientelismul și nepotismul în permanentă concurență neloială cu meritocrația”, faptul că „lichelele devin mai dezirabile decât cei cu fibră morală și intelectuală, atâta vreme cât vulgaritatea devine pânza freatică a limbajului cotidian”, paralel cu „lamentația națională care detronează acțiunea faptelor concrete”, valorizarea cetățeanului exclusiv în campaniile electorale, în timp ce „apostolii globalismului vor să ne convingă că iubirea de patrie este desuetă și periculoasă.” 

Pedagog inflexibil și mânuitor perfect al bisturiului moral, stilul episcopal definește cât se poate de adecvat patriotismul ca întronare a valorii și extirpare a prostiei: „Nu e nevoie nici să vorbim despre cât de frumoși sau de unici suntem pe această planetă, nici să ne autoflagelăm sau să ne lamentăm perpetuu despre cât de înapoiați și netrebnici suntem printre popoarele Europei. Este nevoie de limpezime la minte și suflet. Astăzi nu avem voie nici să fim țanțoși pentru ce au făcut înaintașii noștri, atâta timp cât noi le întinăm făptuirile prin minciună, ură, lașitate, oportunism și mediocritate. Nu avem voie nici să ne victimizăm gratuit, dând vina ca Adam pe Eva pentru neascultarea Lui, ci să ne vedem cât se poate de lucid propria răutate și propria încremenire în trufie și necinste. Este nevoie urgentă să ne vindecăm de prostie, care înseamnă mai ales lipsă de asumare și de diagnoză, atunci când conștientizăm că ne ducem în prăpastie”. 

Cu asemenea tăietură elegantă, cea mai inconfortabilă stofă capătă străluciri de noblețe atașantă, mai ales pentru privirile cuvios elitare, astfel încât nu trebuie să ne mire că PS Ignatie Trif a fost conferențiar sub auspiciile revistei Dilema și invitat de Cristian Pătrășconiu la mai multe anchete găzduite de revista Orizont, cuprinse și în acest volum („Ce poate răscumpăra iubirea ?”, „Cum stați cu nostalgia ?”, „Ce lecții ați învățat din criza coronavirusului ?”, „Ce sunete vă fascinează ?”, „Optimist / Prăpăstios ?”, „Cine vă cunoaște cel mai bine ?”). 

De vreme ce în 1989 avea doar 13 ani, e limpede că viitorul chiriarh este mai mult contrariat, deprimat și revoltat de haosul, dezmățul și deprimarea libertăților prezentului decât sedus recuperator de nostalgia adolescenței, astfel încât deplânge constant dezbinarea socială, maladiile sufletești, pustiirea mentală și seceta emoțională și o face mereu cu un just dozaj între cerința dogmatică și impulsul civic. Sigur, cititorul laic e încercat uneori de neîncredere ricanantă, ca de pildă când vede că dezaprobarea avortului nu se datorează, să zicem, probozirii vaticane, ci, în duhul ortodoxiei, apărării dreptului la viață al fătului. 

Alteori, însă, ești numaidecât de acord cu dezaprobarea formulei „unirea mică” pentru 1859 și rezervarea majusculei pentru 1918/20, sau cu disocierile dintre uniune și uniație. Lucian Boia este amendat pentru o aserțiune precum „este greșit să mizăm pe trecut” în numele celor care „iubim trecutul și vrem să îl actualizăm permanent, racordându‑l la cele ale prezentului, fără să ne diluăm în sosul globalismului.” Cum să nu fim de acord că „este total nesustenabilă asocierea dintre mișcarea legionară și fenomenul Rugului Aprins” ? 

Și cum să nu i te asociezi în șarja antifeminismului axiofob și androfag de vreme ce recunoști la rându‑ți că „antidotul la schimonosirea chipului socio‑spiritual al femeii este c o n c e p ț i a creștină despre femeie ca dar, f r u m u s e ț e și iubire din darul, frumu­sețea și iubirea lui Dumnezeu”? 

Dacă în alegerea subiectelor, autorul pare că‑și caută anume cărbunii cei mai arzători ca să‑i răcorească, în schimb selecția numelor de sprijin referențial și argument autoritar, indică o clarviziune diplomatic exemplară, de la Eminescu, Creangă și Iorga la Raymond Aron, Alain Besançon, Thierry Wolton, cu Nietzsche, Pierre Manent, André Scrima, Andrei Pleșu, H.‑R. Patapievici. 

Și totuși, lancea indisociabilă oricărui prelat ce respectă legile frontului spiritual ajunge fatalmente să fie mânuită și de stilul elegant cavaleresc al episcopului nostru, iar provocatorul de profesie nu este altul decât Cristian Tudor Popescu, „o persoană care manifestă, în mod compulsiv, o atitudine isterizată, cu parfum marxist, față de moaște și de pelerini și o apetență invariabilă pentru lichidarea prin limbaj agresiv a celor care nu împărtășesc același set de «valori» ca ale sale” (p.93). 

Cu altă ocazie sulfuroasă (p.109), același CTP este asociat lui Eugen Țurcanu, suceveanul arhitect al schingiuirilor inițiate de colonelul Nicolschi la închisoarea din Pitești, dar până și aici onoarea impune eleganța: „Îi cer iertare lui Dumnezeu pentru asprimea acestei asocieri și îngăduință domnului Cristian Tudor Popescu pentru că am gândit în felul acesta.” 

Ce minunat ar fi ca un asemenea stil uman și calofil să‑și găsească, sau să‑și formeze, cât mai mulți cititori adecvați, deopotrivă în Biserică și extra muros.