Slujba a făcut parte din manifestările dedicate eroilor Revoluţiei, care s-au desfășurat în cimitirul „Eternitatea”, în faţa troiţei ce străjuieşte mormintele  eroilor revoluţionari vasluieni.

La festivitate au participat reprezentanți ai autorităților județene și locale, ai instituţiilor publice, rude ale celor decedaţi în decembrie 1989 şi mulţi credincioşi. 

După slujba e pomenire, Ierarhul Hușilor a adresat celor prezenţi un cuvânt pe care l-a intitulat «30 de ani de la căderea diavolului roşu: „efectele” acestor ani şi „defectele noastre”» şi pe care îl redăm în continuare:

«„Aglaia Roban: Pentru demoni nu mă rog, că aceia-s diavoli.

Sorin Dumitrescu: Şi comuniştii?

Aglaia Roban: Mai rău!

Sorin Dumitrescu: Mai răi decât diavolii?

Aglaia Roban: Diavolii, când îţi faci cruce, fug. Ştiu că este Dumnezeu, fug şi nu mă mai supără. Dacă fac cruce fuge un comunist din faţa me’? Rânjeşte la mine”[1]

„Esenţa comunismului este minciuna”[2]

Ne aducem aminte cu profundă evlavie de martirii Revoluţiei din 1989. Relatările despre acest moment  din istoria României recente sunt încă neclare.

Doar un singur fapt este clar şi nimeni nu îndrăzneşte ca să îl conteste: tinerii Revoluţiei din 1989 au devenit cei mai minunaţi şi autentici apostoli ai valorilor intrinseci şi de nezdruncinat ale demnităţii umane: au crezut în libertate şi în Dumnezeu. De aceea, fără să fie influenţaţi de cineva, au scandat din toate fibrele existenţei lor morale: „vom muri şi vom fi liberi”, „libertate te iubim, ori învingem, ori murim”, „cu noi este Dumnezeu”, „există Dumnezeu”.

Nu cumva această dimensiune spirituală a Revoluţiei este cel mai puţin invocată şi cel mai mult ignorată?

Pentru martirii Revoluţiei din 1989, cea mai eficace formă de eradicare a cancerului regimului totalitar comunist era aplicarea unui tratament chimioterapeutic, alcătuit din libertate şi credinţă. Erau pătrunşi de această convingere că diavolul roşu poate fi pulverizat şi învins doar prin setea de libertate şi de credinţă, ca dimensiuni esenţiale ale sufletului uman.

În felul acesta se explică frumuseţea curajului şi rezistenţa morală a bravilor tineri din 1989 în faţa represiunii declanşate cu furibundă vehemenţă şi diabolică cruzime de către slujitorii fideli ai împărăţiei iadului comunist.

Să nu uităm niciodată că eroilor Revoluţiei din decembrie 1989 le datorăm faptul că astăzi suntem liberi; faptul că astăzi putem să rostim în mod răspicat adevăruri incomode; faptul că astăzi putem să ne trăim credinţa în mod nestingherit; faptul că astăzi au aceeaşi valoare morală atât munca intelectuală, cât şi munca fizică, fără să ne conformăm sloganurilor stupide şi ilogice: „ne odihnim muncind” sau „noi muncim, nu gândim”; faptul că astăzi putem să ne bucurăm de beneficiile proprietăţii private; faptul că astăzi ne putem apăra (uneori parţial, alteori integral) de cel care caută să ne invadeze intimitatea; faptul că putem să ne croim traiectul biografic conform structurii noastre sufleteşti şi intelectuale; faptul că astăzi putem afirma deschis şi fără eufemisme că regimul comunist a fost criminal, inuman şi totalitar, distrugând destinele atâtor intelectuali care credeau în meritocraţie, nu în „gândirea unică”, atâtor ţărani care s-au opus colectivizării forţate şi transformării lor din gospodari în muncitori socialişti, atâtor slujitori ai Bisericii care au îndrăznit să deconspire urâţenia şi minciuna unui paradis terestru comunist fără Dumnezeu şi care au deplâns infernul ateismului militant şi distrugător de biserici şi suflete creştine; faptul că astăzi putem să ne bucurăm de beneficiile mobilităţii, marca cea mai vizibilă şi experimentată a libertăţii de mişcare; faptul că astăzi putem să-i cinstim pe toţi eroii, care, din cauza credinţei lor în Hristos, a terorii psihice şi fizice, a foametei, a frigului, a înfometării, a torturii fizice şi morale, au devenit victime ale aparatului represiv comunist.

Din păcate, la 30 de ani de la căderea cortinei de fier, aşa cum Churchill numea comunismul în 1946, nu avem încă deplina convingere că a căzut şi cortina de fier din minţile unor foşti sau actuali neocomunişti. A dispărut ca regim represiv. Ca tentaţie ideologică încă se mişcă destul de insidios printre noi, luând chipul nostalgicilor sau al simpatizanţilor ideilor seculariste.

Sunt suficienţi cei care, prin ostilitatea lor premeditată şi prin intensitatea sonoră a mesajelor seculariste, discreditează credinţa şi stigmatizează slujitorii Bisericii, chipurile, sub faldurile şi legitimitatea dreptului la libertatea de conştiinţă. Sunt cei care manifestă reflexe totalitare, chiar dacă blamează regimurile represive. Sunt cei care vor să controleze gândirea şi limbajul. Dacă ceva nu este conform calapodului lor mental, eşti automat expediat în zona calificativelor degradante: medieval, retrograd şi anti-occidental. Sunt cei care se încadrează perfect în tipologia umană, descrisă extrem de realist de către un intelectual contemporan: „El face legile, el le încalcă. El corupe, el luptă cu corupţia. El promite, el înşală. Orice zice, fie dezice, fie contrazice, în mod egal, fără să urmeze altă regulă decât interesul propriu. El ridică problemele, tot el le bagatelizează. Nu poate construi nimic, pentru că totul, în ce face, e doar agitaţie, e lipsă de plan, e incapacitate de sens, e neputinţă de a proiecta”[3].

Vă asigur că nu pentru aşa ceva au murit eroii Revoluţiei din decembrie 1989. Ci pentru libertate şi pentru credinţă. Ori de câte ori subminăm aceste valori fundamentale ale fiinţei umane, nu facem altceva decât să le maculăm memoria şi jertfa lor».