Episcopul Grigorie Leu a fost miracolul conştiinţei Episcopiei Huşilor şi nu numai, care ne-a salvat de la ignoranţa unei credinţe trăite în manieră mecanicistă, dacă avem în vedere toate cuvântările şi pastoralele pline de nerv spiritual şi naţional, adresate preoţilor şi credincioşilor din vremea sa, ne-a salvat de la derapajul curajului în laşitate şi frică, atunci când totul în jurul lui a fost în constrast sfidător cu principiile de demnitate şi verticalitate spirituală umană, ne-a salvat de la vorba ocolită sau eufemismul atitudinii care se numeşte pactizare sau coabitare conştientă cu răul şi urâtul moral al comunismului, ne-a salvat de la frivolitatea unei vieţi consumate sub umbrela derutei morale, atunci când disidenţa antiateistă i-a atras o moarte martirică vrednică de aşezare în calendar, şi în sfârşit, ne-a salvat de la indiferenţa şi de la vidul celor pentru care iubirea de patrie semnifică ceva vetust şi demn de dispreţuit, atunci când fiecare firicel de gând, fiecare zvâcnitură a inimii, fiecare globulă a sângelui  erau amprentate, în chip constant şi luminos, de durerea abisală pentru patrie.

Am spus „ne-a salvat”, pentru că icoana lui de autentic mărturisitor şi martir al Bisericii şi neamului nostru dăinuie şi va dăinui pentru totdeauna. Episcopia Huşilor, pe care a iubit-o ca pe lumina ochilor săi, acum este ceea ce el însuşi a voit: să rămână Episcopia, aşa cum a spus-o răspicat pe 25 februarie 1949  în faţa membrilor guvernului comunist: „Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia”[1], pecetluindu-şi viaţa, în duh profetic, prin cuvintele „eu voi muri odată cu Episcopia”[2].

 De aceea, episcopul Grigorie Leu poate fi numit „patriarhul alb” al Huşilor, dacă îmi este îngăduită această tautologie, atâta vreme cât orice patriarh al României poartă veşminte albe, care sunt simbolul purităţii, al luminii şi al integrităţii morale şi de credinţă. Această sintagmă mi-a venit în minte în momentul în care am citit zilele acestea o evocare a vrednicului de pomenire Bartolomeu Anania al Clujului despre cel care pe nedrept a fost supranumit „patriarhul roşu”, patriarhul Justinian Marina. Potretul pe care i-l face ierarhul cărturar al Clujului patriarhului Justinian, cred că i se potriveşte de minune şi Episcopului Grigorie Leu: „Cei mai mulţi ştiu că Patriahul Justinian, care a dominat viaţa bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu statură dreaptă şi bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuţită, voinţă de cremene, dârz în înţelepciune şi înţelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale şi credincios tradiţiilor sfinte, veghetor de zi şi noapte, muncitor cu timp şi fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă (...), sclipitor în intuiţii. A fost şi un geniu al rezoluţiei”[3].

Şi pentru a încheia nu cu cuvintele mele, care niciodată nu vor putea să toarne în cuvinte personalitatea complexă şi de anvergură duhovnicească a celui comemorat, vă propun o mică reflecţie şi avertizare a vrednicului de pomenire episcop Grigorie Leu, rostite cu trei ani înainte de a fi asasinat: „Vă rog să luaţi aminte la vremurile ce trăim. Biserica va avea tăria şi preoţimea autoritatea morală pe care o formăm noi cu zelul apostolic ce ne preocupă (...). Să fim înţelepţi şi prevăzători. Să nu trăim numai pentru bucata de pâine şi ambiţia luciferică de astăzi. Ferice de cei ce-şi aştern o bătrâneţe cinstită şi lasă o moştenire sfinţită. Şi în viaţa noastră clericală se cere această înţelepciune şi prevedere mai mult acum mai mult ca oricând, căci nu se ştie ce aduce ziua de mâine”[4]

  † Ignatie, Episcopul Huşilor