„Fiind că eu tot ce mi-au stat prin putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi sufleteşte şi materialniceşte înflorirea sfintei besărici şi patriei”[1]

Este aproape un truism faptul că vremurile pe care le trăim sunt cele în care limba română suferă cel mai mult. Unii vorbesc chiar de „martirajul limbii române”[2]. În sensul că ne scapă mai mereu proprietatea cuvintelor, pentru că nu mai cunoaştem originea acestora[3]; nu mai reuşim să frazăm conform cu structura şi coerenţa internă a limbii materne; nu mai depunem efort pentru a ne îmbogăţi vocabularul prin apelul perpetuu la fondul lexical al limbii scrise şi al „vechilor cazanii”; nu ne mai bucură conotaţia parfumată a unui cuvânt, care nu mai face parte din limba vorbită sau pur şi simplu a fost extirpat pentru că nu îl mai foloseşte nimeni, nu pentru că ar fi învechit, ci pentru că am pierdut contactul viu şi entuziast cu lectura textelor fundamentale ale culturii române; nu mai avem afinitatea de a simţi că limba este un vehicul sublim de comuniune şi energie relaţională, atâta vreme cât ne lăsăm acaparaţi de tehnicizarea limbajului care ne plasează în zona ambiguităţilor semantice[4]; nu mai intuim adevărul că limbajul este un mediu care afirmă, concomitent şi neconflictual, atât alteritatea, cât şi identitatea dintre oameni, iar lipsa acestei intuiţii atrage după sine transformarea limbajului în ideologie programată să susţină interesele de grup, aşa cum se întâmplă în cazul limbajului corectitudinii politice de astăzi, unde primează deviza „cine controlează limbajul, controlează gândirea”[5].

După aceste precizări introductive, considerăm că este foarte potrivit să enunţăm şi să supunem unei scurte analize una dintre dimensiunile activităţii mitropolitului Veniamin Costachi care îl valorizează semnificativ atât în vremea slujirii sale, cât şi ulterior: Mitropolitul Veniamin Costachi a constituit şi constituie un exemplu de referinţă pentru contemporanii săi şi pentru posteritate în ceea ce priveşte respectul şi slujirea limbii române, cu demnitate şi profundă dăruire.

Fără a exagera, atitudinea şi strategia plină de înţelepciune faţă de restaurarea şi folosirea limbii române în cult şi în vorbirea curentă este un bun remediu faţă de toate scâlcierile şi atentatele ideologice actuale la adresa limbii române.

Nu ştim dacă avea drept întemeiere a tuturor acţiunilor sale legate de limba română cuvântul lui Socrate către Criton din Phaidon: „Să ştii bine, Criton, bunul meu, reaua folosire a cuvintelor – sau într-o traducere mai conformă cu originalul: a nu spune frumos lucrurile) nu este numai  o greşeală de limbă, ci şi un chip de a face rău sufletelor”[6], dar putem constata concret, din prefeţele semnate, că Mitropolitul Veniamin Costachi socotea limba română, aşa cum o gândea şi Nichita Stănescu, citez: „limba română este patria mea”[7] şi avea conştiinţa faptului că orice cuvânt îşi are originea în Cuvântul cu majusculă, Hristos, şi că întreaga slujire a oricărui episcop sau preot este logocentrică. Cuvintele sunt sacre, pentru că au menirea să întemeieze destinele oamenilor – destin în sens de destinaţie, nu în de sens de fatalitate, moira din filosofia greacă – în Persoana celui care este Înţelepciunea şi Lumina lumii, adică în Hristos.

Aşa se explică de ce Mitropolitul cărturar Veniamin Costachi a vorbit şi el de o iminentă „moarte” şi „degradare” a limbii române dacă nu suntem atenţi la gradul de sărăcire lexicală şi la invazia de neologisme inutile care pătrund cu impetuozitate în ţesătura lexicală a limbii române: „Aruncată dar limba Românească şi înveţătura precum s-au vezut prin două sute de ani, când pe urmă începu a se tălmăci în ea cărţile bisericeşti din cele serbeşti, tălmăcitorii au aflat-o ajunsă şa atâta sărăcie şi stricăciune, uitându-se multe cuvinte ale ei româneşti, şi în locul lor intrând altele streine, mai vârtos serbeşti sau slavineşti, cu prilejul întrebuniţărei acelor limbi, în cât numiţii nevând Gramatică, neavând Lecsicon Românesc, neavând de unde să înveţe regulat limba, s-au văzut nevoiţi a amesteca o mulţime de cuvinte slavineşti, cu carele au stricat forte mult curăţănia graiului Românesc, ce avea mai nainte de a se lepada de scrisorea şi cartea latinească. Asemenea fel de stricăciune limbei româneşti fac până astăzi cărturarii neînvăţaţi, în cât dacă nu se va pune stavilă întrebuinţărei cuvintelor streine ne române, precum sunt cele Sârbeşti sau Slavineşti, Ungureşti, Turceşti şi altele asimenea, şi dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele cele adevărate Româneşti părăsite şi uitate, care se păstrează parte prin cărţile şi documentele vechi, parte prin gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe acestea în locul celor străine, precum au făcut tote naţiele ce au voit a se cultiva, apoi se va înpresura graiul nostru naţional din ani în ani până ce va lipsi cu totul, şi prin acesta va pieri Naţia Nostra Românescă, precum au pierit tote naţiele, ce şi-au părăsit limba lor. Drept aceia tuturor carii se împotrivesc cuvintelor adevărate Româneşti, ce acum au început înveţaţii naţiei iarăşi a le întrebuinţa, ştiu să fie că se fac duşmani naţiei lor Româneşti. Vechilor tălmăcitori de cărţile Bisericeşti nefiind cunoscute cuvintele româneşti potrivite cu chyriolecsia (însemnarea dicerilor) celor elineşti sau slavineşti, de pe carele făcea tălmăcirea, în multe locuri au stricat noima Sfintelor Scripuri”[8]. Aceste rânduri au fost scrise în anul 1834, adică cu 184 de ani în urmă, drept introducere la cartea de slujbă numită Liturghier. Acualitatea lor este mai mult decât evidentă.

În ediţia Liturghierului din 1834, cea mai importantă carte de slujbă a episcopului sau a preotului, Mitropolitul Veniamin Costachi a propus să fie folosite cuvinte vorbite de popor şi care erau înţelese în mod natural de către contemporanii săi în detrimentul celor care erau mult mai tehnice şi probabil nu foarte uzuale, ba chiar de sorginte străină: „Aseminea îndreptare ne-am sirguit a face şi în cuvinte întroducând adevărate cuvinte româneşti, în locul celor streine, precum: Tresfetoe-Trisfinţită cântare, Pravoslavnic- Drept slăvitor, Blagocistiv-Binecinstitor, Oglaşenic-Chemat, Predsfeşcena. Înainte sfinţită, Pogrebanie-Înmormântare, îngropăciune şi petrecanie, Dvera-uşa, Prestol-Sfânta Masă, Cădelniţă- tămâietore, cădeşte, tămâiază (...) Kopie-lance, Poias-brâu sau încingător, Rucaviţe-mânecare (...) Limba nostră începând acum a se prelucra dupe analogul întocmirei şi îndeplinerei graiului, urmeză a se întocmi şi a se îndeplini tote cele din lipsa cuvintelor sau ale înţelegerei rău tălmăcite”[9].

Textul de mai sus, prin conţinutul său, ne trimite la unul din principiile moderne ale lingvisticii, atunci când este vorba de traducere sau de o transpunere într-o limbă modernă a unui text scris dintr-o limbă veche.

Chiar dacă  Mitropolitul Veniamin Costachi nu a cunoscut principiile lingvisticii moderne ale secolului XX în toată amplitudinea lor, totuşi unul din aceste principii, principiul „echivalenţei dinamice”, l-a aplicat într-un mod profetic, vizionar şi parţial în toate traducerile întreprinse din limba greacă în limba română sau în munca de reactualizare a lexicului limbii române.

Principiul „echivalenţei dinamice”[10] poate fi înţeles ca o strădanie de traducere a unui text-sursă într-un limbaj cât mai natural posibil pentru receptorii textului-ţintă. Adică, sensul fiecărui cuvânt sau al fiecărei fraze, care este tradusă sau actualizată conform limbii curente sau vorbite, să fie receptat cât mai natural şi familiar, căutându-se, în acest fel, „echivalentul natural” al unui termen arhaic cu unul din limba vorbită de către popor. Cu alte cuvinte, conform părintelui teoriei „echivalenţei dinamice”, lingvistul american Eugene Nida, într-o traducere sau într-o muncă de restaurare a limbii esenţial şi prioritar este sensul şi apoi stilul[11].

Într-o altă prefaţă la o carte foarte apreciată în mediile monahale, Scara Sfântului Ioan Scărarul (1803-1813), Mitropolitul Veniamin Costachi a explicat metoda de traducere folosită, afirmând acestea: „ne-am silit în tot chipul, cât s-a putut aşa tălmăci mai luminat şi mai descoperit, uneltind limba potrivită vremii şi neamului românesc şi zieceri de obşte uneltite şi cunoscute într-amândouă Ţările (Române) ... să ştie fieştecarele din cititori, că cu toată amărunţimea şi luarea aminte s-a tălmăcit cartea (numită Scara) ... şi este nu numai monahilor, ci şi mirenilor prea bun îndreptătoriu şi canon prea cu deamăruntul, care povăţuieşte pe toţi către cele cuviincioase”[12].

Având în faţă toate aceste texte, precum şi altele, pe care, din lipsă de timp, nu vi le-am supus atenţiei, putem să îl numim pe Mitropolitul Veniamin Costachi, în ceea ce priveşte preocupările şi grija faţă de acurateţea şi restaurarea limbii române în matca ei firească, filologul nespecializat, dar inspirat în a aplica unul din principiile ulterioare ale lingvisticii: principiul „echivalenţei dinamice”. Toate acestea au fost posibile datorită caracterului său rectiliniu şi profund spiritual, aşa cum îl descria şi marele istoric Nicolae Iorga: „(...) dacă ai fi întrebat pe boierul de modă veche, ca şi pe studentul de la Paris, pe creştinul dreptcredincios, ca şi pe evreu chiar, cine e omul cel mai bun din Moldova, el ar fi răspuns într-un glas: «părintele Veniamin». Dacă ai fi cercetat pe lângă aceiaşi oameni care e omul cel mai harnic din ţară, acel care nu lasă nici o clipă fără întrebuinţare folositoare altora, ţi s-ar fi arătat în căsuţa săracă a vechii mitropolii dărăpănate un bătrân călugăr de aproape optzeci de ani care-şi mai aprindea candela vegherilor pentru a câştiga şi a împărtăşi învăţătura scripturilor, care i se părea lui călăuza cea mai sigură pe grelele drumuri ale vieţii. Dacă ai fi vrut să ştii care e cel mai sărac, cel mai lipsit, cel mai vândut dator dintre făcătorii binelui care se vede şi ai multului bine pe care nimeni nu îl ştie, ţi s-ar fi şoptit acelaşi nume venerat al octogenarului mitropolit”[13].

†Episcopul Ignatie al Huşilor