Vorbind despre semnificaţiile minunii săvârşite de Domnul Hristos cu un om bolnav, paralizat, care purta de 38 de ani povara suferinţei sale, Ierarhul Huşilor a adus în atenţie atitudinea celor din jur faţă de acesta:

„Îngerul impregna apa din scăldătoare cu puteri miraculoase, iar cel care intra primul beneficia de vindecare. Era foarte multă lume, iar la nivelul bolnavilor de acolo s-a instalat o competiţie, căci nu aveau de unde să ştie niciunul dintre ei când venea îngerul. Acesta venea pe neaşteptate. Câtă încordare şi tensiune interioară erau pentru toţi cei de acolo! Pentru acel bolnav au fost treizeci şi opt de ani de tensiune conştientă. Nu avea pe nimeni care să-l arunce în scăldătoare. Aceasta era marea dramă a omului. Aproape putem spune că nu era marcat atât de mult de propria lui boală cât de faptul că niciunul din cei de faţă nu se gândea să fie solidar cu el, să manifeste puţină dragoste faţă de el.”

Părintele Episcop Ignatie a arătat că nu competiţia era problema în sine, ci limitele acesteia, egoismul care anula pe celălalt:

„Mitropolitul Antonie Plămădeală numea competiţia aceasta de pe marginea scăldătorii: competiţia egoismelor. Fiecare se gândea să beneficieze el, mai întâi, de vindecare. De ce sunt numiţi egoişti? Nu pentru că erau în competiţie, ci pentru că nu ţineau cont că cineva, din punct de vedere obiectiv, nu putea să se arunce în scăldătoare. Competiţia poate fi chiar o binecuvântare, te motivează, poate insufla fiecăruia să îşi câştige locul, profesia, pe baza unor merite. Să dezvolte o societate bazată pe meritocraţie, iar nu pe clientelism, pe favoritisme.

Problema nu este competiţia, ci egoismul care se poate naşte atunci când nu eşti atent la nevoile celui de lângă tine. Când nu eşti atent la suferinţa celui de lângă tine.

Aceasta era drama omului din Evanghelie. Tragedia lui era că niciunul din cei aflaţi alături de el nu s-a gândit să manifeste dragoste. Toţi aveau nevoie de dragoste, dar niciunul nu ştia să împărtăşească această dragoste, să o dăruiască celor din jur. Aceasta înseamnă egoismul! Aştepţi să primeşti, să te binecuvinteze Dumnezeu cu daruri, cu calităţi, dar tu nu vrei să le împărtăşeşti şi celor din jur, te gândeşti numai la tine, să îţi fie numai ţie bine.”

Totodată, Preasfinţitul Ignatie a vorbit despre consecinţele patimii egoismului:

„Egoismul este cea mai letală dintre armele spirituale cu care poţi să-l distrugi pe semenul tău. Egoismul paralizează dragostea pe care trebuie să o manifeşti faţă de cei din jurul tău. Evanghelia ne învaţă să împărtăşim dragostea, să fim atenţi la nevoile celor din jur. Nu este nevoie ca celălalt să ne ceară ajutorul, ci noi să mergem în întâmpinarea nevoilor lui. Evanghelia ne avertizează că sunt foarte multe chipuri ale egoismului. Aceasta este marea tragedie a lumii de astăzi, că nu te gândeşti la cel de lângă tine.

Când simţim că ne paşte păcatul egoismului să Îi cerem lui Dumnezeu putere să ne izbăvească şi să înmulţească dragostea şi atenţia dintre noi. Nimic să nu punem mai presus de ajutorul pe care trebuie să îl acordăm celor de lângă noi! Binele nu are termene şi nu trebuie condiţionat de nimic, ci să îl faci numai cu conştiinţa că Dumnezeu te răsplăteşte.”

Ierarhul Huşilor a vorbit despre o formă de egoism care poate altera mesajul şi misiunea preotului în mijlocul credincioşilor, precum şi înţelegerea rolului Bisericii în viaţa comunităţii:

"Din păcate şi noi, în Biserică, slujitorii, suntem câteodată insensibili la durerile oamenilor. Cel mai trist este când pe un preot nu-l interesează suferinţa omului, a credinciosului său. Nu-l interesează, după cum spune Domnul Hristos, pentru că se uită prea mult la buzunarul enoriașului: „pe păstorul plătit nu-l doare inima de oile sale” (Ioan 10).

Pe preotul care se uită numai la banii din buzunarele credincioşilor săi, nu-l interesează sufletul lor. Este egoist şi profită de statutul său de preot. Devine un mercenar spiritual. Nu este vrednic acel preot de slujirea sa, căci pune banii mai presus de slujire. Este un preot egoist, pentru că nu a primit harul preoţiei ca să condiționeze pecuniar slujirea sa, ci ca să-l pună în lucrare total dezinteresat și spre binele sufletesc al oamenilor."