Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părinţii consilieri eparhiali Vladimir Beregoi şi Bogdan Mucileanu, precum şi părintele protopop Adrian Chirvasă.

După citirea Sfintei Evanghelii, Părintele Episcop Ignatie a rostit un cuvânt de învăţătură în care, pornind de la cuvintele Mântuitorului «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Matei 4, 17), a vorbit despre semnificaţiile pocăinţei şi rolul acesteia în relaţia cu Dumnezeu:

 „Pasajul evanghelic ne vorbeşte despre primele cuvinte pe care Hristos le-a rostit contemporanilor săi, şi ni le rosteşte nouă, fiecăruia, până la sfârşitul veacurilor.

Sunt cuvintele pe care le-am mai auzit de la Sfântul Ioan Botezătorul, cel care îi chema pe oameni la pocăinţă, să îşi mărturisească păcatele, ca în felul acesta să simtă, în adâncul inimilor lor, că Împărăţia lui Dumnezu s-a apropiat.

Îndemnul acesta, atât de profund şi de esenţial pentru fiecare din cei ce doresc să trăiască credinţa în Hristos, era înţeles de Sfântul Ioan Botezătorul ca o formă de pregătire a celor ce îl ascultau, iar accentul cădea pe faptul că Împărăţia cerurilor este aproape, adică Hristos însuşi se apropia. Lumea avea şansa să Îl cunoască.

Hristos desăvârşeşte acest cuvânt, acest îndemn şi îşi începe propovăduirea despre pocăinţă şi Împărăţia cerurilor”.

De asemenea, Ierarhul Huşilor a explicat înţelesurile profunde ale pocăinţei şi ce anume are în centrul ei:

„Cum ar trebui să înţelegem noi acest cuvânt: «pocăiţi-vă»?

În general, când vorbim de pocăinţă, credem că este vorba, la modul cât se poate de strict, de a-ţi spune păcatele, de a mărturisi păcatele.

Este o perspectivă reducţionistă asupra a ceea ce înseamnă pocăinţa. Ea înseamnă, în mod evident, şi să îţi mărturiseşti păcatele, însă este ceva mult mai profund decât atât.

Ca să ajungi să îţi mărturiseşti păcatele, să conştientizezi propria ta stare de distanţare de Dumnezeu, este nevoie de dragoste.

Conţinutul pocăinţei este dragostea faţă de Dumnezeu.

În relaţiile cu cei din jur, cu cât iubim pe cineva mai mult, cu atât avem mai intensă dorinţa de a repara greşelile pe care le facem faţă de acea persoană.

Când nu iubeşti, este foarte greu să îţi ceri iertare, să-ţi mărturiseşti neputinţele tale.

Când iubeşti pe cineva, îţi vine foarte natural, firesc, să îţi mărturiseşti propriile neputinţe, să vorbeşti despre propriile tale limitări, având încredinţarea că cel căruia îţi vei deschide sufletul, te va înţelege negreşit.

La fel se întâmplă dacă ne locuieşte dragostea lui Dumnezeu.

Dacă Îl iubim, ne vom pocăi pentru păcatele noastre, ne vom cere iertare pentru tot ceea ce săvârşim şi ne pune într-o stare de divorţ faţă de El.

Pocăinţa trebuie înţeleasă ca cea care conţine dragostea lui Dumnezeu.

Cu cât Îl iubeşti mai mult pe Dumnzeu, cu atât în sufletul tău se trezeşte dorinţa de te îndrepta, de a-I mărturisi păcatele, de a schimba propria ta mentalitate, contaminată de păcat.

Când Îl iubeşti pe Dumnezeu, alergi negreşit la El, ca să Îi mărturiseşti păcatele”.

În continuare, Părintele Episcop Ignatie a răspuns unei întrebări frecvente, în legătură cu spovedania, şi anume de ce trebuie să ne mărturisim păcatele preotului:

„De ce Dumnezeu a rânduit, în înţelepciunea Lui, ca noi să ne spovedim la un alt om, la preot, ca cel care a primit această ascultare, prin episcop, de la Hristos?

De ce nu am putea să Îi spunem păcatele direct lui Dumnezeu, aşa cum încearcă unii să spună, scuzându-se că le este greu să vină şi să îşi mărturisească păcatele în faţa preotului?

 De ce este esenţial să ne spovedim în faţa preotului, în faţa unui om care este şi el păcătos?

Este nevoie, ca să nu Îl viclenim pe Dumnezeu!

În greutatea de a-ţi mărturisi păcatele în faţa preotului se ascunde un mare adevăr: nouă ne este greu să scoatem la iveală, să punem în faţa unui alt om ceea ce este atât de intim, atât de profund vieţii noastre. Cu alte cuvinte, să obiectivezi, să transformi păcatul acela într-un obiect pentru cel din faţa ta. Nu mai este o realitate care să fie numai a ta.

Când avem o problemă şi ne macină ceva, nu ţinem în noi înşine, pentru că ne destabilizăm.

Avem nevoie să îi spunem cuiva, să mărturisim ceea ce ne frământă, gândurile care ne apasă. Când am făcut lucrul acesta, simţim că ne uşurăm, fără ca celălalt să facă ceva în mod special.

Mai mult decât atât, simţim că avem şi o distanţă faţă de acea stare lăuntrică. Avem o altă capacitate de a o evalua, o altă perspectivă, pentru că ne auzim pe noi înşine, şi ne aude şi celălalt.

Acest lucru este în firea noastră, aşa a lăsat Dumnezeu.

Un om care este prins, ca în nişte chingi, de o frământare, de o nelinişte, când vorbeşte cu cineva, cu atât mai mult dacă merge la preot, care are harul lui Dumnezeu, deja s-a desprins de acea problemă.

La fel, Dumnezeu a rânduit să ne spovedim, să scoatem din noi păcatul, să îl facem exterior nouă.

Atunci când spunem că ne mărturisim direct lui Dumnezeu, avem tentaţia de a-L vicleni. Spunem formal că «ştie Dumnezeu ce este în inima mea», şi rămânem cu problema acolo, nu o rezolvăm”.

Preasfinţia Sa, folosindu-se de îndemnurile Sfântului Isaac Sirul, a arătat că efectele pocăinţei în propria viaţă, au o valoare deosebit de mare înaintea lui Dumnezeu

„Un Părinte al Bisericii, Sfântul Isaac Sirul spune, legat de pocăinţă: «cel ce îşi simte păcatele lui, este mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, când locuieşte în mijlocul multora».

A învia pe cineva este o harismă, un dar extraordinar pe care Dumnezeu îl poate da omului. Sfântul Isaac Sirul spune că mai deosebit decât aceasta este ca omul să îşi simtă propriile sale păcate.

«Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său este mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi prin înţelepciunea sa».

Oricât de inteligenţi am fi, dacă nu suspinăm pentru noi înşine, pentru neputinţele pe care le avem, nu valorează, în faţa lui Hristos, absolut nimic.

Înţelepciunea şi inteligenţa sunt benefice, dar ele trebuie să aibă îndărătul lor suspinul pentru neputinţele pe care le purtăm.

Continuă Sfântul Isaac Sirul: «cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit să îi vadă pe îngeri».

Pocăinţa presupune capacitatea să te vezi pe tine însuţi, aşa cum s-a întâmplat cu fiul risipitor. El şi-a venit în sine, adică a început să se vadă pe sine însuşi, să îşi vadă neputinţele, limitările. Atunci s-a trezit, în inima lui, dorul după pocăinţă, setea după iertare.

Cuvintele Sfântul Isaac Sirul sunt atât de profunde şi, în acelaşi timp, atât de ireale pentru noi. Ireale în sensul că nu ne dăm seama cât de esenţial este să ne vedem pe noi înşine.

Să ne vedem pe noi înşine este mai valoros şi mai important şi decât să ajungem să înviem morţii, şi decât dacă suntem oameni inteligenţi, şi mai important decât să vezdem îngerii”.

Totodată, Ierarhul Huşilor a arătat că orice formă de apropiere de Dumnezeu implică pocăinţa:

„Părintele Rafail Noica numeşte pocăinţa «dinamica înspre viaţa veşnică».

Zi de zi avem câte o ocazie să trăim starea de pocăinţă. Pocăinţă este şi atunci când înmugureşte în mintea ta gândul de a te ruga. Orice formă de apropiere de Dumnezeu, de Împărăţia cerurilor, care este Hristos, înseamnă pocăinţă.

Sfântul Isaac Sirul ne spune că faptele pocăinţei ne ajută să descoperim locul inimii noastre. Dacă descoperim locul inimii noastre, înseamnă că Îl descoperim pe Hristos, care este acolo.

Acesta este rostul pocăinţei, al mărturisirii păcatelor. Nu este lamentaţie! Ci să simţim, cu adevărat, că Hristos este mai aproape de noi, prin spovedanie.

Noi ne pocăim, adică simţim nevoia să ne mărturisim păcatele, în funcție de câtă dragoste de Dumnezeu este în noi.

Raportul este direct proporţional. Dacă dragostea este mică, anemică, anemică va fi şi dorinţa noastră de a ne spovedi.

Dacă dragostea faţă de Dumnezeu este intensă, înflăcărată, puternică, la fel va fi şi dorinţa noastră de a schimba ceva în viaţa noastră”.

La finalul Sfintei Liturghii, în semn de preţuire a activităţilor desfăşurate la Draxeni de părintele paroh Tiberiu Vasile Maxim, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor.

Tot acum, Preasfinţia Sa a binecuvântat începutul lucrărilor la Aşezământul Social „Sfântul Nectarie”, care se va ridica la Draxeni în parteneriat cu Asociaţia „Filantropia Ortodoxă Huşi”.