„Astăzi îl pomenim pe Sfântul Grigorie Sinaitul, unul dintre cei mai minunaţi sfinţi ai unei mişcări cunoscute în Biserica noastră sub numele de isihasm.

Isihasmul este un curent duhovnicesc în care călugării decideau să se desprindă de tot ceea ce este lumesc, atât din punct de vedere spaţial, cât mai ales din punct de vedere spiritual.

Ei căutau să dobândească liniştea, pacea interioară. Fiecare dintre noi tânjim foarte mult după această pace şi linişte interioară.

Ne este drag atunci când întâlnim un om pe chipul căruia citim, cu foarte multă uşurinţă, starea de pace şi linişte. Acest chip ne îmbie şi pe noi să ne îndrăgostim de pace şi linişte sufletească.

Nu putem să dobândim această linişte interioară dacă în noi este multă zarvă şi gălăgie a patimilor.

Patima care tulbură cel mai mult sufletul unui om şi îl destabilizează, este mândria.

Mândria poartă nenumărate feţe, ia foarte multe forme în viaţa noastră. Cel mai des se manifestă în relaţia cu semenii noştri.

Ne îndreptăţim în orice moment. Ne este greu să primim un sfat sau un îndemn. Ţinem foarte mult la opiniile şi analizele noastre. Ne credem superiori şi ne comportăm cu foarte mult dispreţ şi aroganţă faţă de semenii noştri. Din mândrie calomniem, batjocorim şi murdărim, cu foarte multă uşurinţă, identitatea semenului nostru”.

Ierarhul Huşilor a arătat că o formă de manifestare foarte comună a mândriei, în viaţa cotidiană, este distanţarea, din răutate, faţă de cei dragi:

„Ca o culme a tot ceea ce poate să însemne mândria în viaţa noastră, ajungem să urâm cu foarte mare uşurinţă, să evităm persoanele pe care noi nu le putem simpatiza şi cu care nu putem relaţiona în niciun fel.

Prima formă de protest, care este un semn al mândriei, mai ales în familie, este că nu mâncăm împreună.

Masa este, prin excelenţă, expresia comuniunii. Nu poţi să stai la masă cu vrăjmaşul tău.

Dacă eşti un om mândru, prima măsură pe care o iei, gândindu-te că îl pedepseşti pe cel de lângă tine, este să nu mănânci împreună cu el, să îl ignori cu desăvârşire.

Lucrul acesta se întâmplă, cu o oarecare frecvenţă, în viaţa de familie. Dacă cei doi soţi se ceartă, nu vor avea puterea să mănânce împreună, să stea împreună.

Distanţarea aceasta, din răutate, ne face foarte urâţi la suflet”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat afirmaţiile Sfântului Grigorie Sinaitul, potrivit căruia «nimic nu face aşa de mult inima zdrobită şi sufletul smerit ca singurătatea întru cunoştinţă şi tăcerea despre toate»: 

„Sfântul Grigorie Sinaitul, cel pe care îl sărbătorim astăzi, a reuşit să adune în jurul său foarte mulţi ucenici, care s-au îndrăgostit de linişte şi de singurătate.

Nu este vorba de singurătatea care îl deprimă pe om, când simte că nu primeşte niciun fel de atenţie din partea semenilor.

Este vorba de singurătatea în care te adânceşti în relaţia ta cu Dumnezeu.

Când simţi că eşti singur şi te plictiseşti, iar această plictiseală generează în tine o stare de deznădejde, de deprimare, este clar că această singurătate este una patologică. Nu îţi este benefică şi te distruge sufleteşte.

Acest fel de singurătate este una în care nu Îl mai ai pe Dumezeu. Ai divorţat de Dumnezeu. Ţi-ai asumat să te distanţezi, să trăieşti la ani lumină de Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că o inimă zdrobită, smerită, aleargă întotdeauna după singurătatea «întru cunoştinţă». Nu este vorba despre singurătatea ca formă de răzbunare, de pedeapsă, ci despre singurătatea întru discernământ.

Înveţi ceva din această formă de singurătate. Simţi că eşti îmbogăţit din punct de vedere spiritual, din punct de vedere al roadelor care se aşează în inima ta.

Această singurătate îţi dă plinătate şi frumuseţe interioară. Ajungi să o doreşti foarte mult.

Cealaltă formă de singurătate este una care te deprimă şi te distruge. Îţi vine să urli de faptul că nimic nu are niciun sens pentru tine.

Este cea mai groaznică singurătate, pentru că este fără Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că, pentru ca noi să putem dobândi smerenia şi starea de a avea o inimă zdrobită – o inimă caldă, este nevoie să ne asumăm o singurătate întru discernământ, întru sporirea înţelepciunii minţii şi desigur, «tăcerea despre toate».

Omul care trăieşte singurătatea ca o formă de dezbinare, este un om care bodogăneşte, nu este mulţumit de nimic. Totul i se pare că este de-a valma, fără niciun sens".

Preasfinţia Sa a enumerat patimile care, în opinia Sfântului Grigorie Sinaitul, alungă liniştea sufletească şi echilibrul interior:

„Sfântul Grigorie Sinaitul spune că nimic nu păgubeşte aşa de mult starea de liniştire şi nu îi răpeşte puterea ei dumnezeiască, ca patimile cuprinzătoare.

Dacă sunt două virtuţi esenţiale, care ne ajută să ne procurăm liniştea - «singurătatea întru cunoştinţă» şi «tăcerea despre toate», în contrast pot fi şase patimi care nu fac altceva decât să ne fure liniştea lăuntrică.

Prima dintre ele este îndrăzneala. Eşti un om obraznic. Crezi că ţi se cuvine totul. Crezi că te poţi pronunţa asupra oricărui lucru, indiferent de competenţele pe care le deţii.

Aceasta este una din marile metehne ale omului de astăzi. Peste tot trebuie să îşi bage nasul, se pronunţă asupra oricărui lucru.

În perioada aceasta de criză, toţi suntem «doctori», toţi suntem «specialişti» şi ne pronunţăm. Citim câte ceva şi ne dăm cu părerea. 

Ar trebui, fiecare dintre noi, să ne vedem propriile limite. Să nu încercăm să emitem opinii acolo unde nu deţinem niciun fel de competenţă. Aceasta este îndrăzneala.

Într-o exprimare mai dură, sunt oameni cu tupeu. Nu îi interesează, îşi bagă nasul în orice şi peste tot. Această îndrăzneală este semn că nu există linişte interioară.

Un alt păcat este lăcomia pântecelui – mănânci foarte mult.

Un alt păcat este vorba multă. Aceasta îţi fură liniştea.

Împrăştierea – nu reuşim să fim ordonaţi, disciplinaţi, mai ales cu noi înşine. Apoi să cerem celorlalţi acest lucru.

În general, exigenţele sunt inversate. Avem pretenţia ca ceilalţi să fie foarte disciplinaţi, dar în viaţa noastră este o adevărată debandadă.

Această împrăştiere este din cauză că nu ne impunem, mai întâi, nouă, această exigenţă de a fi ordonaţi.

 Urmează apoi înfumurarea.

Ultima este părerea de sine. Sfântul Grigorie Sinaitul o numeşte «doamna patimilor». Ai părere grozavă despre tine. Te crezi briliant, centrul universului. Toţi trebuie să se conformeze după ideile, analizele şi părerile tale.

Dacă nu vom fi atenţi la patimile acestea, pe care le-am înşirat, vom pierde orice brumă de linişte.

Dacă dorim să dobândim liniştea, să încercăm să ne găsim momentele noastre de singurătate întru cunoştinţă. «Tăcerea despre toate» ne procură starea de linişte şi inima caldă”.